LEUL ŞI OAIA

“
Solitudinea este realitatea- supremă. Omul se naşte singur şi pleacă singur.
între aceste două solitudini, el îşi creează tot felul de relaţii conflictuale. Se amăgeşte însă cu bună ştiinţă, căci rămâne singur chiar şi în timpul vieţii.

Solitudinea nu ar trebui să ne provoace tristeţe, ci bucurie.
Există două aspecte diferite: singurătatea şi solitudinea. Dicţionarul afirmă că au acelaşi înţeles, dar existenţa le atribuie înţelesuri diferite.
Singurătatea nu este un sinonim al solitudinii.

Singurătatea este o stare negativă, la fel ca si întunericul. Ea înseamnă că îţi lipseşte cineva, că te simţi gol şi că te temi în acest univers infinit.

Solitudinea are o cu totul altă semnificaţie. Ea nu înseamnă că îţi lipseşte altcineva, ci că te-ai găsit pe tine însuţi. Este o stare absolut pozitivă.

Atunci când te descoperi pe tine însuţi, descoperi practic înţelesul vieţii, bucuria de a trăi, splendoarea existenţei.

Este cea mai mare descoperire pe care o poate face omul, şi nu este posibilă decât atunci când acesta rămâne singur.
Miracolul se petrece atunci când conştiinţa nu se simte aglomerată, când nu trebuie să se împartă pe sine cu altceva sau cu altcineva, când rămâne complet golită de conţinut. Din acest vid interior se naşte miracolul care stă la baza tuturor religiilor.

Miracolul constă în faptul că atunci când conştiinţa nu este conştientă de nimic exterior ei, se întoarce asupra sa.

Devine astfel un cerc.
Negăsind nici un obstacol, nici un obiect de care să se agaţe, ea se întoarce la sursă. Când cercul se închide, omul nu mai este doar o fiinţă umană obişnuită; el devine parte integrantă din divinitatea care stă la baza existenţei. Devine una cu universul; bătăile inimii sale devin bătăile inimii universului.

Aceasta este experienţa pe care misticii o caută întreaga lor viaţă.
Nici o altă experienţă nu este la fel de beatifică, de extatică.
Ea transformă complet perspectiva omului: acolo unde înainte domnea întunericul, acum domneşte lumina; acolo unde înainte domnea suferinţa, acum domneşte fericirea; acolo unde înainte domneau ura, posesivitatea, mânia, gelozia, acum înfloreşte floarea minunată a iubirii.
Întreaga energie canalizată anterior către emoţiile negative devine acum liberă, fiind canalizată către aspectele pozitive ale vieţii.

Pe de o parte, omul nu mai este una cu vechiul său sine.
Pe de altă parte, el devine una cu sinele său autentic.
Vechiul dispare; noul se naşte. Vechiul însemna moartea.
Noul aparţine eternităţii, nemuririi.

Din cauza acestei experienţe, înţelepţii Upanişadelor au numit omul amritasya putrah – „fiii şi fiicele nemuririi“.

Până când nu vă veţi cunoaşte pe sine ca fiinţe eterne, ca parte integrantă a totalităţii, veţi continua să vă temeţi de moarte.
Teama de moarte se datorează faptului că voi nu sunteţi conştienţi de sursa eternă a vieţii, care se află în voi. După realizarea eternităţii fiinţei, moartea devine cea mai mare minciună a existenţei.
Ea nu s-a petrecut, nu se petrece şi nu se va petrece niciodată, căci ceea ce este nu poate dispărea vreodată. Rămâne la fel, chiar dacă îşi asumă forme diferite, pe nivele diferite, dar fără discontinuitate.
Eternitatea îi aparţine omului, în ambele ei sensuri: atât cea trecută, cât şi cea viitoare.
Punctul de întâlnire dintre cele două eternităţi devine momentul prezent.

Amintirea solitudinii primordiale nu trebuie să fie doar un simplu gând. Ea trebuie să fie simţită de fiecare fibră a fiinţei, de fiecare celulă a corpului. Nu reprezintă un cuvânt, ci o stare profundă. Uitarea de sine este singurul păcat real, iar amintirea de sine singura virtute.
Gautama Buddha a insistat mereu şi mereu asupra unui singur cuvânt, pe care li-1 repeta discipolilor în fiecare zi, dimineaţa şi seara: sammasati – „amintirea corectă“.

Voi vă amintiţi multe lucruri, sunteţi un fel de Encyclopedia Britannica. Mintea voastră este capabilă să îşi amintească toate bibliotecile din lume, dar aceasta nu este amintirea corectă. Singura amintire corectă este amintirea de sine.

Gautama Buddha obişnuia să-şi ilustreze punctul de vedere citând vechea legendă a leoaicei care sărea de pe o stâncă pe alta.

Fiind gravidă, ea a dat naştere unui pui chiar în timpul unui salt. Cum dedesubt se afla o turmă de oi, puiul s-a rostogolit şi a căzut drept în mijlocul acesteia.
A fost crescut de oi şi, în mod natural, a ajuns să creadă că este el însuşi o oaie. Se simţea puţin ciudat, căci era foarte mare, foarte diferit, dar poate că era doar o anomalie a naturii. Bineînţeles, a crescut ca un animal erbivor.

într-o bună zi, un leu bătrân s-a apropiat flămând de turmă şi nu i-a venit să-şi creadă ochilor.
în mijlocul acesteia se afla un leu tânăr şi viguros, de care oile nu se temeau însă. Ros de curiozitate, a uitat cu totul de hrană. A început să alerge după oi, şi a rămas uluit să vadă că leul fugea alături de celelalte animale, la fel de speriat ca şi ele.
Enigma devenea din ce în ce mai profundă. în cele din urmă, l-a prins pe tânărul leu.
Acesta plângea şi striga:
„Te implor, lasă-mă să mă întorc la ai mei!“

Bătrânul leu l-a dus însă la un lac din apropiere şi i-a arătat reflexia chipului său în apă, alături de propria sa reflexie.
Instantaneu, în tânărul leu s-a produs o transformare uluitoare. în clipa în care a văzut cine este, a scos un răget de s-a cutremurat întreaga vale. Până atunci, nu mai răgise niciodată, convins că nu era altceva decât o oaie printre altele.

Bătrânul leu i-a spus: „Eu mi-am încheiat munca. Acum, totul depinde de tine. Vrei să te mai întorci la turma ta?“
Tânărul leu a râs: „Iartă-mă. Uitasem complet cine sunt. Iţi sunt profund recunoscător că mi-ai adus aminte“.

Gautama Buddha obişnuia să adauge: „Rolul maestrului este acela de a-şi ajuta discipolii să-şi aducă aminte cine sunt“.

Voi nu sunteţi una cu această lume exterioară.

Căminul vostru este căminul lui Dumnezeu, dar aţi uitat acest lucru. Aţi uitat că în voi se ascunde Dumnezeu. Voi nu priviţi niciodată în interior.
Priviţi numai în exterior, pentru că aşa fac şi ceilalţi.

A fi singur înseamnă o mare ocazie, o binecuvântare, căci în această stare de solitudine aveţi toate şansele să vă întâlniţi cu voi înşivă, aducându-vă aminte, pentru prima oară, cine sunteţi. Atunci când ştii că faci parte din existenţa divină, te simţi eliberat de moarte, de suferinţă, de anxietate, de tot coşmarul pe care l-ai trăit vieţi la rând.

Centraţi-vă în această solitudine.

Asta înseamnă să meditezi: să devii centrat în propria ta solitudine. Solitudinea trebuie să fie atât de pură încât nici măcar un singur gând să nu o tulbure; nici măcar o emoţie.
Când solitudinea devine perfectă, ea este experimentată ca iluminare. Iluminarea nu coboară asupra omului de undeva, din exterior, ci creşte din interiorul lui.

Unicul păcat este uitarea de sine.
Amintirea de sine este unica virtute, unica religie autentică. Pentru asta nu trebuie să fii hindus, mahomedan sau creştin. Tot ce trebuie să faci pentru a fi religios este să fii tu însuţi.

Nimeni nu este cu adevărat separat.
întreaga existenţă este o unitate organică. Ideea de separaţie nu apare decât datorită uitării.
Este ca şi cum fiecare frunză dintr-un copac ar crede că este separată de restul frunzelor… De fapt, ele sunt hrănite de aceleaşi rădăcini. Copacul este unul singur, chiar dacă frunzele par mai multe.
Existenţa este una singură, chiar dacă manifestările ei par multiple.

Atunci când te cunoşti pe tine însuţi, înţelegi că nici un om nu este o insulă, că toţi facem parte din acelaşi continent, din aceeaşi existenţă infinită, care nu are graniţe.
Aceeaşi viaţă curge prin vinele noastre, aceeaşi iubire ne umple inimile, aceeaşi bucurie dansează prin noi. Doar lipsa noastră de înţelegere ne face să credem că suntem separaţi.

Ideea de separare este doar o iluzie.
Ideea de unitate reprezintă experienţa adevărului suprem. Nu este nevoie decât de puţină inteligenţă pentru a ieşi din iadul în care se complace de atâta timp umanitatea.
Secretul ieşirii din iad constă în amintirea de sine. Această amintire devine posibilă dacă înţelegi că eşti singur.

Chiar dacă ai trăit cu soţia sau cu soţul timp de 50 de ani, sunteţi tot două persoane. Soţia este singură, tu de asemenea.

Cu toţii încercăm să creăm o faţadă, să dăm impresia că „Nu suntem singuri“, că „Suntem o familie“, că .Alcătuim o societate“, că „Suntem o civilizaţie, o cultură,
o organizaţie religioasă, un partid politic“.
Aceste iluzii nu ne ajută însă în mod real.

Oricât de dureros ar părea la prima vedere, trebuie să recunoaşteţi că „Eu sunt singur, într-o ţară străină“.
La început, această recunoaştere poate părea dureroasă, căci alungă iluziile în care v-aţi complăcut până acum şi care reprezentau unica voastră consolare.
Odată ce veţi accepta însă realitatea, durerea va dispărea. In spatele ei se ascunde cea mai mare binecuvântare din lume: cunoaşterea de sine.

Fiecare dintre noi este inteligenţa universului, conştiinţa existenţei, sufletul acesteia.
Fiecare dintre noi facem parte din această divinitate imensă care se manifestă în milioane de forme, în copaci, în păsări, în animale şi în semenii noştri… dar pe nivele diferite de evoluţie.
Cel care se recunoaşte pe sine şi înţelege că Dumnezeul pe care l-a căutat pretutindeni în lume se ascundea de fapt în inima lui atinge nivelul suprem al evoluţiei. Nu există nimic mai presus de acest nivel.

Pentru prima oară, viaţa capătă sens. Ea devine religioasă.
Nu vei fi însă nici hindus, nici creştin, nici evreu; vei fi pur şi simplu religios.
Hinduismul, creştinismul, mahomedanismul, jainismul şi budismul nu fac decât să distrugă puritatea absolută a religiozităţii. Aceasta nu are nevoie de atribute.

Iubirea este iubire – nimic altceva.
Aţi auzit vreodată de o iubire hindusă, sau mahomedană? Conştiinţa este conştiinţă.
Aţi auzit vreodată de o conştiinţă indiană sau chineză?

Iluminarea este iluminare, indiferent dacă se petrece într-un corp alb sau negru, într-un om tânăr sau bătrân, într-un bărbat sau într-o femeie. Experienţa este aceeaşi; ea are acelaşi parfum.

Oamenii care alergă pretutindeni în lume, căutând un sens al vieţii, nu dau dovadă de prea multă inteligenţă. Ei confundă semnificaţia vieţii cu banii, puterea, faima, prestigiul sau respectabilitatea.

înainte de a pomi într-o călătorie prin lumea exterioară, omul inteligent caută mai întâi în propria sa fiinţă.
Mi se pare simplu şi logic: mai întâi cauţi în propria ta casă, şi abia apoi te apuci să cauţi prin lumea exterioară. Toţi cei care au căutat sensul vieţii în interiorul lor l-au găsit – fără nici o excepţie.

Gautama Buddha nu a fost un budist.
Cuvântul buddha înseamnă „cel trezit din somn“.

Mahavira nu a fost un jainist.
Cuvântul jaina înseamnă „cel care a învins, care s-a cucerit pe sine“.

Lumea în care trăim are nevoie de o mare revoluţie, în care fiecare individ să descopere religia în sine însuşi.
Din clipa în care religia devine organizată, ea devine periculoasă, un fel de partid politic cu o mască religioasă.

Aşa se explică de ce toate religiile lumii încearcă să convertească un umăr cât mai mare de oameni la doctrinele lor. Este o politică a cifrelor; cel care are numărul cel mai mare de credincioşi devine cel mai puternic. Nimănui nu-i pasă de faptul că milioanele de credincioşi nu îşi cunosc şinele real.

Scopul meu este să vă scot din orice organizaţie, căci adevărul nu poate fi vreodată organizat.
Fiecare trebuie să meargă singur în pelerinaj, căci este un pelerinaj interior. Nu poţi lua pe nimeni cu tine.
Mai mult, trebuie să renunţi la tot ce ai învăţat de la alţii, căci toate aceste prejudecăţi nu vor face decât să îţi distorsioneze viziunea. Din cauza lor, nu vei putea vedea niciodată realitatea pură a fiinţei tale.
Realitatea pură a fiinţei este singura speranţă de a-1 vedea pe Dumnezeu.

Dumnezeu nu este altceva decât realitatea pură a fiinţei voastre – fără nici un adjectiv.
Ea nu este limitată de corp, de naştere, de culoarea pielii, de sex sau de ţara în care te-ai născut. Pur şi simplu, nu este limitată de nimic. Şi este atât de aproape de voi…

Este suficient un singur pas în interior şi aţi ajuns.

De mii de ani, vi s-a spus că drumul către Dumnezeu este foarte lung.
Drumul nu este lung deloc; Dumnezeu nu este departe.
El se ascunde chiar în respiraţia voastră, în bătăile inimii, în sânge, oase şi măduva spinării. Este suficient să închideţi ochii şi să faceţi un singur pas în interiorul vostru pentru a-1 cunoaşte.

Da, poate dura o vreme, căci vechile obiceiuri mor greu: chiar dacă închizi ochii, gândurile vor continua să te invadeze.
Ele provin din lumea exterioară, dar există o metodă simplă, practicată de toţi marii înţelepţi ai acestei lumi, prin care pot fi transcense: contemplarea lor.

Deveniţi martorii gândurilor voastre. Nu le condamnaţi, nu le găsiţi justificări, nu construiţi raţionamente în jurul lor. Distanţa-ţi-vă. Rămâneţi indiferenţi. Lăsaţi-le să treacă de la sine.

în ziua când mintea voastră va rămâne absolut liniştită, fără nici un val, veţi face acel prim pas care conduce direct către templul lui Dumnezeu.

Templul lui Dumnezeu este conştiinţa omului. Nu poţi intra în el însoţit de prieteni, de copii, de soţie sau de părinţi.

Toţi cei care intră în acest templu trebuie să o facă singuri.”

Acesta a fost un fragment din OSHO – “IUBIRE, LIBERTATE SI SOLITUDINE – O nouă viziune asupra relaţiei de cuplu”

• ← Nu am simţit niciodată sentimentul de apartenenţă, de „a fi una“ cu altcineva. Cum se face că am fost o singuratică toată viaţa mea?
• SOLITAR ŞI ALES →