SOLITAR ŞI ALES
“
lisus a spus: “Binecuvântaţi sunt cei singuri şi aleşi, căci a lor va fi împărăţia cerurilor; şi întrucât provin din ea, se vor întoarce acolo”. (din Evanghelia după Toma)
Principala necesitate a omului este libertatea absolută.
Moksha (eliberarea) este scopul suprem.
lisus îl numeşte „împărăţia cerului“, făcând o comparaţie simbolică cu împăraţii, pentru a indica faptul că în acel loc nu mai există nici o graniţă, nici o limitare adusă existenţei. Fiinţa continuă să existe ca infinitate pură. Ea nu se mai întâlneşte cu altcineva… rămâne singură.
Libertatea şi solitudinea sunt două feţe ale aceleiaşi monede.
Aşa se explică de ce misticul Mahavira şi-a numit conceptul de libertate “kaivalya”.
Kaivalya înseamnă a fi absolut singur, ca şi cum nimeni altcineva nu ar mai exista decât tu. Atunci când eşti absolut singur, ce te mai poate limita? Când nu mai există nimic altceva, cine mai poate fi lângă tine?
Toţi cei care se află în căutarea eliberării trebuie să îşi descopere mai întâi solitudinea. Ei trebuie să găsească mai întâi o cale de a rămâne absolut singuri.
Omul se naşte ca parte integrantă a lumii, ca membru al societăţii, al unei familii, al celorlalţi. El nu creşte ca o fiinţă solitară, ci ca o fiinţă socială.
întreaga sa educaţie, cultura pe care o primeşte, are drept unic scop să-l pregătească pentru societate, să-l integreze printre ceilalţi membri ai acesteia. Psihologii numesc acest proces „adaptare“.
Orice om solitar pare un neadaptat în ochii celor din jur.
Societatea există ca o reţea, ca o structură alcătuită dintr-un număr mare de persoane. Ea este o mulţime.
îţi oferă foarte puţină libertate, pentru un preţ foarte mare.
Dacă eşti de acord să respecţi societatea, să te integrezi printre ceilalţi, este dispusă să îţi ofere un capăt de libertate.
Dacă eşti de acord să devii un sclav, ţi se oferă o doză infimă de libertate. Este însă o libertate acordată, care îţi poate fi luată în orice moment.
Pe de altă parte, preţul ei este foarte mare, căci mai întâi trebuie să te adaptezi, să te integrezi printre ceilalţi, să nu încâlci graniţele prestabilite.
în societate, într-o existenţă socială, nimeni nu poate fi absolut liber. însăşi existenţa celor din jur este de natură să creeze probleme.
Sartre spunea: „Ceilalţi sunt iadul“, şi avea în mare măsură dreptate, căci ceilalţi creează întotdeauna tensiuni în fiinţa ta.
Vrei, nu vrei, îţi faci griji din cauza lor. Eşti nevoit să ţii cont de ei, căci fiecare se află în căutarea libertăţii absolute, iar aceasta nu este disponibilă decât pentru unul singur.
Nici chiar regii voştri nu sunt absolut liberi. Nici nu ar putea fi. Par să fie mai liberi decât ceilalţi oameni, dar această impresie este falsă; ei trebuie să fie protejaţi, deci depind de cei din jur. Libertatea lor nu este decât o faţadă.
Chiar şi aşa, nevoia de libertate este atât de mare încât toată lumea îşi doreşte să devină un împărat. Cel puţin, acesta dă impresia că este liber.
Oamenii doresc să devină foarte bogaţi, căci bogăţia le lasă impresia de libertate.
Cum ar putea fi un om sărac liber? El va fi încătuşat chiar de nevoile lui, pe care nu le poate împlini. Ori încotro s-ar îndrepta, se izbeşte de un zid pe care nu îl poate trece.
De aceea, el aspiră să devină bogat. La baza dorinţei lui stă în realitate aspiraţia de a deveni absolut liber.
Toate dorinţele omului se nasc din această aspiraţie. Din păcate, atunci când te îndrepţi către o direcţie greşită, oricât de mult ai avansa, tot nu te apropii de destinaţia dorită. Ai ratat primul pas…
Cuvântul păcat are o semnificaţie foarte frumoasă în ebraica veche. El înseamnă „cel care şi-a ratat ţinta“.
Nu este vorba de vinovăţie, ci pur şi simplu de rătăcire, de ratarea destinaţiei.
în această accepţie, religia devine metoda care te duce înapoi pe calea cea dreaptă, astfel încât să ajungi într-un final la destinaţie.
Scopul suprem este libertatea absolută. Religia nu este decât un instrument care te ajută să avansezi. De aceea trebuie să înţelegeţi că orice religie este în esenţă antisocială.
Este obligatoriu să fie aşa, căci nici o societate nu permite atingerea libertăţii absolute.
Pe de altă parte, psihologia se află în serviciul societăţii.
Un psihiatru va încerca prin toate mijloacele să te integreze din nou în societate, căci el se află în slujba ei.
La fel, politica se află în serviciul societăţii. Ea îţi oferă foarte puţină libertate, încercând de fapt să te transforme într-un sclav. Puţina libertate pe care ţi-o oferă nu este altceva decât o mită – îţi poate fi luată înapoi în orice moment. Dacă te crezi prea liber, eşti aruncat imediat la închisoare.
Politica, psihologia, cultura, educaţia – toate sunt în serviciul societăţii.
Numai religia se revoltă împotriva acesteia.
Dar societatea s-a descurcat şi de această dată: v-a amăgit pe toţi, creându-şi propriile sale religii – creştinismul, hinduismul, budismul, mahomedanismul, toate acestea nu sunt decât trucuri ale societăţii.
Iisus a fost antisocial. El nu a fost un om respectabil – cum ar fi putut fi? Se asocia numai cu elemente antisociale, cu oameni de la periferia societăţii.
Era un vagabond, un ciudat. Nu avea cum să fie altfel, căci nu asculta de legile societăţii şi nu se integra în aceasta. Şi-a creat o societate paralelă, formată dintr-un mic grup de adepţi.
Ashram-urile există dintotdeauna.
Cele autentice sunt forţe antisociale, dar sunt şi destule amăgitoare, căci societatea încearcă întotdeauna să vă ofere monede false.
Dintr-o sută de ashram-uri, abia dacă veţi găsi unul autentic (nici măcar acest procent nu este prea sigur), căci el va exista ca o societate alternativă, opunându-se societăţii, mulţimii oarbe.
în întreaga istorie a umanităţii au existat şcoli care au încercat să creeze o societate după alte reguli.
De pildă, mănăstirile budiste din Bihar. Ele inventează metode care conduc la libertatea absolută a adepţilor lor, la o lipsă totală de graniţe. Acolo ţi se permite să fii infinit, să fii una cu totul.
Iisus a fost antisocial. La fel şi Buddha, dar nu şi creştinismul sau budismul.
Societatea este foarte vicleană. Ea absoarbe imediat fenomenele antisociale în ea însăşi.
Metoda ei este simplă: creează o faţadă, o monedă falsă, ca să-i facă pe oameni fericiţi, la fel ca şi copiii care primesc un biberon de plastic. Convinşi că sug la sânul mamei, ei se potolesc din plâns, şi în curând adorm.
Atunci când un bebeluş creează necazuri, lui i se dă un biberon, un sân fals, pe care îl suge, convins că primeşte astfel mâncare. Suptul devine astfel un proces monoton. Continui să sugi, ca şi cum ai spune o mantra, dar nu se întâmplă nimic! De aceea, plictisit, copilul adoarme.
Budismul, creştinismul, hinduismul şi alte „isme“ care au devenit religii oficiale nu sunt altceva decât biberoane pentru adulţi.
Ei le oferă acestora o consolare, un somn bun, o existenţă confortabilă în această sclavie generalizată şi insuportabilă. Le oferă senzaţia că lucrurile sunt în regulă. Sunt un fel de somnifere.
Nu numai LSD-ul este un drog.
Creştinismul este tot un drog, mult mai subtil însă, care conduce la orbire.
Cei care îl iau nu mai văd ce se întâmplă. Ei nu-şi mai dau seama că îşi risipesc inutil viaţa, că societatea în care trăiesc este bolnavă.
Stau pe un vulcan activ şi îşi repetă că totul este în regulă: „Dumnezeu are grijă de noi din ceruri, iar politicienii de pe pământ. Totul este în regulă“.
La rândul lor, preoţii le susură la ureche: „Nu vă faceţi griji, căci noi suntem aici. Lăsaţi totul în mâinile noastre şi noi vom avea grijă de voi, atât în această lume cât şi în cea de dincolo“.
Iar voi v-aţi lăsat în grija lor. Tocmai de aceea suferiţi atât de mult.
Societatea nu vă poate oferi libertate.
Este imposibil, căci ea nu le poate oferi tuturor o libertate absolută. în acest caz, ce se poate face?
Cum poţi să transcenzi limitările societăţii?
Aceasta este întrebarea pe care şi-o pun toţi oamenii cu adevărat religioşi. Pare de-a dreptul imposibil.
Oriunde te-ai duce, nu poţi scăpa de societate. Poţi cel mult să treci de la o societate la alta, dar nu poţi scăpa definitiv de ea.
Poţi chiar să te retragi în Himalaya, dar vei crea tu însuţi o societate acolo.
Vei începe să vorbeşti probabil cu copacii, căci este foarte greu să fii singur. Te vei împrieteni cu păsările şi cu animalele, iar în curând acestea vor deveni familia ta.
Vei aştepta cu nerăbdare în fiecare dimineaţă pasărea care vine pe creanga copacului sub care te odihneşti pentru a-ţi cânta.
Nu-ţi dai seama că ţi-ai pierdut deja libertatea, că ai început să depinzi din nou de altcineva. Dacă pasărea nu vine, eşti îngrijorat. Ce s-o fi întâmplat cu ea? De ce nu a venit?
Tensiunea intră în viaţa ta, şi nu diferă prea mult de cea pe care o simţeai atunci când erai căsătorit şi te temeai pentru soţia sau pentru copilul tău. Modelul este acelaşi – dependenţa de celălalt. Chiar şi când se mută în Himalaya, oamenii îşi creează o societate în jurul lor.
Este bine să înţelegeţi un lucru: societatea nu există în afara voastră.
Ea se află înlăuntrul vostru. Până când cauza principală nu va dispărea, oriunde v-aţi duce societatea vă va urma. Chiar şi într-o comunitate hippie, societatea este de faţă. Treptat, ceea ce părea a fi antisocial sfârşeşte prin a deveni o forţă socială.
Dacă te duci într-un ashram, societatea te urmează.
în realitate, nu ea este cea care vine după tine, ci tu eşti acela care o creează, oriunde te-ai duce în orice om există o sămânţă, care creează o societate.
Până când nu vă veţi transforma în totalitate, nu veţi putea transcende societatea, căci oriunde v-aţi afla, veţi continua să o creaţi.
Pe de altă parte, toate societăţile sunt la fel. Forma lor poate diferi, dar structura lor de bază este identică.
De ce nu poate trăi omul fără societate? Asta este întrebarea! Chiar şi în Himalaya, el aşteaptă să vină cineva. Stă sub un copac, dar aşteaptă să vină cineva, poate un trecător, sau un vânător oarecare. Dacă apare cineva, el simte fără să vrea o mică stare de fericire. înainte, când era singur, se simţea trist.
Dintr-o dată, are cu cine să schimbe o vorbă. De aceea, el se grăbeşte să îl întrebe: „Ce se mai întâmplă în lumea exterioară? Nu ai cumva la tine vreun ziar? Dă-mi o veste, oricare, căci sunt însetat să aflu noutăţi!“
De ce se întâmplă acest lucru? Ca să înţelegeţi, trebuie să vorbim despre rădăcinile fenomenului.
– Unu: omul simte nevoia să fie dorit.
Orice om are această nevoie profundă. Dacă nimeni nu are nevoie de tine te simţi inutil, lipsit de sens. Dacă cineva are nevoie de tine, ai deja un sens; te simţi important.
Voi spuneţi tot timpul: „Trebuie să am grijă de soţia şi de copiii mei“, ca şi cum i-aţi purta după voi ca pe o povară. Vorbiţi de parcă aţi avea o mare responsabilitate, ca şi cum v-aţi îndeplini o datorie importantă. Greşit!
Gândiţi-vă: dacă soţia şi copiii ar dispărea subit, ce v-aţi face? Aţi simţi imediat că viaţa voastră nu mai are nici un sens, căci ei aveau nevoie de voi. Viaţa voastră avea un sens, vă simţeaţi important, ştiind că micuţii vă aşteaptă să aveţi grijă de ei.
Acum nimeni nu mai are nevoie de voi, aşa că vă dezumflaţi. Când nimeni nu are nevoie de tine, nimeni nu te mai bagă în seamă. Este ca şi cum nu ai mai exista.
întreaga psihanaliză şi afacerea colosală pe care a pus-o la cale se bazează exclusiv pe ascultat. Ea nu îţi oferă practic nimic, şi toată magia din jurul ei este de fapt o scamatorie.
De ce sunt însă oamenii atât de fascinaţi de ea? Pentru că cineva îi ascultă, şi nu oricine, ci un psihiatru faimos, binecunoscut, care a scris cărţi. A tratat mulţi oameni importanţi, aşa că te simţi bine numai la gândul acesta.
Nimeni altcineva nu stă să te asculte, nici măcar soţia. Nimeni nu îţi acordă vreo atenţie. Te mişti prin această lume ca o non-entitate, ca un nimeni. De aceea, eşti dispus să îi plăteşti oricât psihanalistului, numai ca să te asculte. Este însă un lux pe care numai oamenii bogaţi şi-l permit.
De ce se pretează oamenii la aşa ceva?
Ei nu fac altceva decât să stea întinşi pe o canapea şi să vorbească.
Psihanalistul nu face decât să-i asculte, dar îi ascultă, le acordă atenţia pe care şi-o doresc. Desigur, trebuie să plătească pentru acest lucru, dar se simt bine. Se simt bine pentru simplul motiv că altcineva este dispus să-i asculte.
După ce ies din biroul lui, parcă merg altfel. Viaţa lor s-a schimbat. Au mai multă încredere în sine, fredonează chiar un cântecel.
Chiar dacă nu durează prea mult (la urma urmei, săptămâna viitoare trebuie să se prezinte din nou), cel puţin i-a ascultat cineva, spunându-le: „Eşti cineva; merită să fii ascultat“, şi asta fără să pară plictisit. Chiar dacă nu a scos nici un cuvânt, nu-i nimic. Senzaţia de bine rămâne la fel de actuală.
Oamenii simt nevoia profundă de a fi doriţi. Dacă nimeni nu are nevoie de ei, simt că îşi pierd echilibrul.
Au nevoie de societate. Chiar dacă se ceartă cu altcineva, tot e ceva; decât să fie singuri… Chiar şi un duşman îţi acordă atenţie. Măcar te poţi gândi la el.
Priviţi cum acţionează îndrăgostiţii. Priviţi-i pe alţii, căci atunci când eşti tu însuţi îndrăgostit, este foarte greu să fii obiectiv şi lucid, căci parcă îţi pierzi minţile.
Priviţi alţi îndrăgostiţi.
Ei îşi spun întotdeauna: „Te iubesc“, dar în adâncurile fiinţei lor tot ce îşi doresc este să fie iubiţi. Nu iubirea lor pentru celălalt îi preocupă, ci faptul că celălalt îi iubeşte. Sunt dispuşi să îşi acorde iubirea, dar numai pentru a fi iubiţi la schimb.
De aceea se plâng atât de mult îndrăgostiţii: „Nu mă iubeşti îndeajuns de mult“. Nici o cantitate de iubire nu le va fi vreodată de ajuns, căci această nevoie este infinită. De aceea, şi limitarea pe care o produce ea este la fel de infinită.
Orice ar face iubitul sau iubita ta, simţi că ar putea face mai mult, aşa că te simţi frustrat. Mai toţi îndrăgostiţii gândesc în termenii: „Eu îl (o) iubesc, dar nu primesc la fel de multă iubire“. Evident, partenerul de cuplu gândeşte exact la fel. Ce se întâmplă?
De fapt, nici unul nu iubeşte cu adevărat.
De altfel, până când nu veţi deveni la fel ca Iisus sau ca Buddha, nu veţi putea iubi, căci numai cel care nu mai simte nevoia să fie dorit de altcineva devine capabil de iubire.
în minunata sa carte, “Iisus, Fiul Omului”, Kahlil Gibran a creat o povestioară superbă, deşi fictivă. Câteodată, faptele fictive pot fi mai autentice decât realitatea însăşi.
Maria Magdalena priveşte pe fereastră şi îl vede pe Iisus în grădina ei, stând sub un copac. Bărbatul este frumos.
María Magdalena a cunoscut mulţi bărbaţi, căci a fost prostituată faimoasă. Chiar şi regii obişnuiau să îi bată la uşă. Era o femeie de o mare frumuseţe. Nu mai cunoscuse însă un asemenea bărbat.
Un om ca Iisus are inevitabil în jurul fiinţei sale o aură invizibilă, care îi conferă o frumuseţe ce pare venită din altă lume; el nu aparţine acestei lumi. Iisus avea în jurul lui o lumină, o graţie, o nobleţe anume, de parcă ar fi fost un împărat îmbrăcat în hainele unui cerşetor.
Părea venit din ceruri, aşa că Maria Magdalena şi-a trimis servitorii să îl invite în casă. Iisus a refuzat însă, spunând:
– Mă simt foarte bine aici. Acest copac este foarte frumos şi îmi oferă umbra de care am nevoie.
Auzind de refuzul străinului, Maria Magdalena a ieşit ea însăşi pentru a-1 invita în casă. Nu putea crede că un bărbat ar fi putut-o refuza vreodată.
– Te rog, i-a spus ea, intră în casă şi fii oaspetele meu.
Iisus i-a răspuns:
– Am intrat deja în casa ta. Sunt deja oaspetele tău, deci nu mai are rost să insişti cu invitaţia.
Femeia nu a înţeles. A insistat.
– Nu, intră, te rog. Nu mă refuza. Nimeni nu m-a refuzat vreodată până acum. De ce nu vrei să faci acest lucru pentru mine? Fii oaspetele meu. Rămâi în casa mea peste noapte.
Iisus i-a răspuns:
– Bine, dar am acceptat. Şi îţi mai spun un lucru: cei care ţi-au spus până acum că te acceptă, nu te-au acceptat, iar cei care ţi-au spus că te iubesc, nu te-au iubit. Adevăr îţi spun: Eu te iubesc şi numai Eu te pot iubi cu adevărat.
Dar a refuzat să intre în casă. După ce s-a odihnit sub pom, a plecat.
Ce a vrut el să spună? „Numai Eu te pot iubi. Ceilalţi îţi spun că te iubesc, dar nu te pot iubi, căci iubirea nu este o acţiune – ci o calitate a fiinţei“.
Iubirea nu apare decât după ce sufletul se cristalizează, devenind una cu sinele suprem. Egoul nu îşi doreşte altceva decât să fie iubit, căci iubirea reprezintă pentru el o hrană.
Este dispus să îşi acorde iubirea unei alte persoane, dar numai pentru ca aceasta să aibă nevoie de el.
Voi faceţi copii, dar nu pentru că iubiţi copiii, ci pentru că ei au nevoie de voi. Puteţi spune, în sfârşit: „Iată câte responsabilităţi am, ce bine îmi fac datoria! Sunt tată, sunt mamă…“. Acesta este doar un alt mod de a vă ridica în slavă egoul.
Nu veţi putea cunoaşte solitudinea până când nu veţi transcende această nevoie de a fi doriţi de alţii. Chiar dacă v-aţi duce în Himalaya, v-aţi crea acolo propria voastră societate. Invers, dacă această nevoie dispare, vă veţi simţi singuri chiar şi în mijlocul mulţimii, chiar şi la piaţă, încercaţi să înţelegeţi cuvintele lui Iisus:
Iisus a spus: “Binecuvântaţi sunt cei solitari şi aleşi, căci ei vor găsi împărăţia; şi pentru că vin din ea, se vor întoarce în ea.”
Binecuvântaţi sunt cei solitari… Cine sunt cei solitari?
Cei care şi-au transcens nevoia de a fi doriţi de alte persoane, care nu mai depind de nimeni şi sunt perfect mulţumiţi aşa cum sunt.
Cei care nu mai simt nevoia ca altcineva să le spună: „Tu dai sens vieţii mele“.
Ei au găsit acest sens în interiorul fiinţei lor; nu mai trebuie să le fie confirmat de altcineva. Nu mai cerşesc această confirmare, căci au obţinut-o deja. Nu se mai simt cerşetori, ci împăraţi, căci pot trăi singuri, numai cu fiinţa lor.
Voi nu puteţi trăi cu voi înşivă. Ori de câte ori rămâneţi singuri vă simţiţi tulburaţi. Simţiţi imediat un disconfort, o anxietate profundă. Ce să fac? Unde să mă duc?
De aceea, mergeţi Ia club, la biserică sau la teatru. Important este să vă întâlniţi cu altcineva. Sau vă duceţi la cumpărături. Pentru cei bogaţi, cumpărăturile sunt un sport. Cei săraci se mulţumesc să meargă pe străzi, privind la ferestrele altora.
Este foarte dificil să fii singur. Este ceva neobişnuit, ieşit din comun.
De ce vă induce singurătatea o stare de agitaţie atât de mare? Pentru că atunci când rămâneţi singuri, sensul vostru dispare.
Dacă te duci şi cumperi ceva dintr-un magazin, cel puţin vânzătorul te bagă în seamă… Nu este vorba de lucrurile pe care le cumpăraţi, căci acestea nu sunt altceva decât obiecte inutile.
Voi nu le cumpăraţi decât de dragul cumpărăturii. în schimb, vânzătorul se uită la voi ca la un rege. Se comportă de parcă viaţa sa ar depinde de voi, deşi ştiţi foarte bine că acest lucru nu este decât o faţadă.
în realitate, nu îi pasă deloc de voi; zâmbetul pe care vi-1 adresează este un zâmbet forţat. Le zâmbeşte tuturor, nu doar vouă. Dar vouă nu vă pasă. Important este că vă zâmbeşte şi vă întâmpină ca pe un oaspete de seamă. Vă simţiţi confortabil, sunteţi cineva, cineva depinde de voi. Acest vânzător pare că vă aştepta.
Oriunde v-aţi afla, voi căutaţi acea privire care să vă acorde un sens oarecare.
Atunci când o femeie se uită la voi, privirea ei vă acordă o anumită importanţă.
Psihologii au descoperit că dacă intri într-o sală – să zicem, în sala de aşteptare a unui aeroport, într-o gară, sau în salonul unui hotel – dacă o femeie se uită de două ori succesiv la tine, înseamnă că este pregătită să fie sedusă. Dacă nu se uită decât o singură dată, nu merită să încerci, căci nu ai nici o şansă. S-au făcut chiar filme pe această temă şi concluzia este bine documentată, căci dacă o femeie se uită de două ori la rând, înseamnă că doreşte să fie apreciată şi privită ea însăşi.
Atunci când un bărbat intră într-un restaurant, femeia îi aruncă o privire. Dacă nu îl consideră demn de atenţia ei, nu-i mai acordă nici o atenţie. Marii seducători cunosc foarte bine această lege, şi au ştiut-o dintotdeauna! Psihologii au descoperit-o abia acum.
Orice seducător priveşte ochii femeii; dacă aceasta îi aruncă o a doua privire, înseamnă că este interesată. Poate să facă o încercare, căci a primit un semnal.
înseamnă că femeia este gata să intre în jocul iubirii. Dacă nu se uită însă a doua oară, poarta rămâne închisă. Mai bine baţi la alta, căci aceasta nu ţi se va deschide.
Atunci când o femeie se uită la tine, capeţi o anumită importanţă, un sens.
în acel moment, eşti unic. Aşa se explică de ce iubirea conferă o strălucire atât de mare, de ce îndrăgostiţii par atât de vii.
Din păcate, aşa apar şi problemele, căci dacă femeia continuă să se uite la fel în fiecare zi, nu te ajută prea mult. Soţul se plictiseşte de soţie, soţia de soţ…
Cum să câştigi aceeaşi apreciere în fiecare zi? Totul se transformă în rutină. O soţie nu mai poate fi cucerită. Aşa apare nevoia de a fi un Byron, un Don Juan, un mare seducător.
Nu este vorba de o nevoie sexuală reală. Sexul este mult mai profund. El nu se limitează numai la privirea femeii.
Nu este vorba nici de iubire, căci iubirea doreşte fuziunea din ce în ce mai profundă cu celălalt.
Nu este decât o nevoie a egoului. Dacă poţi cuceri o femeie în fiecare zi, te simţi un cuceritor. Importanţa de sine ajunge la apogeu.
Dacă te laşi însă prins într-o relaţie şi nimeni altcineva nu îţi mai acordă vreo importanţă, te simţi terminat.
De aceea arată atât de lipsiţi de viaţă soţii şi soţiile. Dacă priveşti cu atenţie mulţimea, îţi poţi da imediat seama cine este căsătorit şi cine nu. Dacă un bărbat şi o femeie nu sunt căsătoriţi, îţi dai seama de diferenţă: cei doi sunt fericiţi, râd, vorbesc, se îmbrăţişează, se bucură unul de celălalt.
Dacă sunt soţ şi soţie, în cel mai bun caz se tolerează reciproc.
La cea de-a 25-a aniversare a nunţii sale, Mulla Nasruddin s-a pregătit să iasă. Soţia sa s-a simţit puţin ofensată, căci se aştepta ca el să facă un gest special. De aceea, l-a întrebat:
– Nasruddin, ai uitat ce zi este astăzi?
– Ştiu, i-a răspuns Mulla.
– Atunci fă ceva neobişnuit! a insistat ea.
Nasruddin s-a gândit puţin, după care a spus:
– Ce-ai zice să păstrăm două minute de tăcere?
Ori de câte ori te simţi blocat, lipsit de avânt, înseamnă că ai confundat iubirea cu altceva.
Nu a fost decât o nevoie a egoului, o nevoie de a cuceri, de a fi dorit în fiecare zi de o altă femeie, de un alt bărbat, de altcineva. Atât timp cât reuşeşti, eşti fericit, căci te simţi cineva.
Aceasta este dorinţa supremă a politicienilor: să fie în atenţia unei ţări întregi!
Ce a vrut de fapt Hitler? Ca o lume întreagă să depindă de el!
Această nevoie vă împiedică să deveniţi solitari.
Un politician nu poate fi o persoană religioasă, căci se mişcă în direcţia opusă.
De aceea spunea Iisus: „Mai uşor i-ar fi unei cămile să intre prin urechile acului decât unui om bogat să intre în împărăţia lui Dumnezeu“.
De ce? Pentru că orice om bogat nu încearcă altceva decât să devină cineva prin bogăţia acumulată de el. Porţile împărăţiei rămân închise pentru toţi cei care doresc să devină cineva.
Numai cei care nu îşi doresc nimic pentru sine, care se simt un nimeni, pot intra în împărăţie. Ei au înţeles că nevoile egoului lor sunt vane şi nevrotice, ba chiar dăunătoare. Nevoile egoului te pot înnebuni, dar nu te vor face niciodată să te simţi împlinit.
Cine sunt aşadar solitarii de care vorbea Iisus? Cei ale căror nevoi au dispărut, care nu le solicită niciodată celor din jur să le acorde preţuirea lor, din priviri, prin gesturi etc.
Dacă primesc iubirea acestora, ei se simt recunoscători, dar dacă nu o primesc, nu se plâng. Dimpotrivă, se simt la fel de bine cu ei înşişi.
Dacă primesc o vizită, sunt fericiţi; dacă nu îi vizitează nimeni, sunt la fel de fericiţi. Dacă se află în mijlocul mulţimii, se bucură; dacă trăiesc în sihăstrie, se bucură la fel de intens.
Nu poţi face un om solitar nefericit, pentru că el a învăţat să trăiască singur şi să fie fericit.
îşi este suficient sieşi. Aşa se explică de ce partenerii de cuplu nu apreciază niciodată orientarea către religie a celuilalt.
Dacă soţul doreşte să se apuce de meditaţie, soţia intră în panică. De ce? De multe ori, ea nici măcar nu înţelege ce se întâmplă.
Şi totuşi, o teamă inconştientă iese la suprafaţă, la nivel conştient. Este teama că partenerul îşi va deveni suficient sieşi, că nu va mai avea nevoie de celălalt.
De aceea, dacă ar avea de ales între un soţ care meditează şi un beţiv, orice soţie ar alege beţivul. Intre un sannyasin şi un soţ care calcă pe alături, ea l-ar alege cu siguranţă pe cel din urmă.
Un sannyasin îşi este suficient sieşi; nu mai are nevoie de nimeni altcineva, nu depinde de nimeni.
Partenerul devine inutil; de aceea, se teme. Până atunci, întreaga sa existenţă a gravitat în jurul celuilalt. Fără el, nu mai înseamnă nimic, viaţa sa pare un deşert.
El nu poate înflori decât alături de celălalt. De aceea, dacă află că acesta poate înflori în singurătate, egoul său se simte rănit.
Cine sunt solitarii?
Iisus spunea: “Binecuvântaţi sunt cei solitari”… Sunt acei oameni care pot trăi cu ei înşişi la fel de confortabil ca şi cum ar trăi alături de întreaga lume, care se pot bucura de sine la fel ca şi copiii mici.
Atunci când sunt foarte mici, copiii se bucură de sine.
Freud a inventat chiar un termen particular pentru acest fenomen: polimorf.
Un copil mic se bucură de sine, se joacă cu propriul său corp, este autoerotic, îşi suge degetul.
Singurele sale nevoi exterioare sunt cele legate de corp. Dacă îi dai laptele de care are nevoie, dacă îl întorci pe o parte şi pe alta, dacă îi schimbi scutecele, nu mai are nevoie de nimic altceva. La această vârstă nu are încă nevoi psihologice.
Nu îi pasă dacă altcineva se gândeşte la el sau nu, dacă îl consideră frumos sau nu. Tocmai de aceea sunt atât de frumoşi – pentru că nu le pasă de opiniile celorlalţi.
Atunci când se nasc, toţi copiii sunt frumoşi. Pe măsură ce avansează în vârstă, toţi devin urâţi.
Este foarte greu să întâlneşti un bătrân frumos. Toţi copiii mici sunt frumoşi, şi toţi oamenii vârstnici sunt urâţi. De ce? De vreme ce se nasc frumoşi, oamenii ar trebui să moară la fel de frumoşi! Dar se întâmplă ceva…
Toţi copiii îşi sunt auto-suficienţi. în asta constă frumuseţea lor; ei există ca lumină în sine.
Toţi bătrânii se simt inutili. Ei şi-au dat seama că nimeni nu mai are nevoie
de ei. Cu cât îmbătrânesc mai tare, cu atât mai inutili devin pentru cei din jur. Cei care aveau nevoie de ei dispar. Copiii au crescut mari şi au plecat la casele lor.
Soţia (sau soţul) a murit.
Nimeni nu mai are nevoie de ei, nimeni nu mai intră în casa lor, nimeni nu le mai acordă atenţie. Chiar dacă ies la plimbare, nimeni nu îi mai recunoaşte pe stradă.
Unii au fost mari directori la viaţa lor, şefi de birouri, preşedinţi de bănci, dar nimeni nu îi mai recunoaşte. Nimeni nu le mai simte lipsa. De aceea, se simt inutili.
Nu fac decât să îşi aştepte moartea. Oricum, nimănui nu-i va păsa când vor muri. Chiar şi moartea lor este urâtă.
Este suficient să te gândeşti că milioane de oameni îţi vor deplânge moartea pentru a fi fericit. Gândiţi-vă! Mii de oameni să vină să îţi aducă un omagiu…
Acest lucru chiar s-a întâmplat. Există un singur caz cunoscut în istorie. Un american a vrut să ştie cum vor reacţiona oamenii la moartea lui. De aceea, la scurt timp înainte de moarte, când medicii i-au spus că nu mai are de trăit decât 12 ore, el şi-a declarat moartea.
Era proprietarul mai multor pieţe, expoziţii, agenţii de publicitate, aşa că ştia ce înseamnă reclama. De aceea, dimineaţa, la prima oră, agentul său a ţinut o conferinţă de presă şi a declarat că omul a murit. Toate ziarele au scris articole, editoriale, au început să sune telefoanele, ce mai… S-a creat o agitaţie de nedescris. Iar omul nostru a savurat-o, literalmente!
Oamenii par imediat mai buni, atunci când mor.
Nimeni nu mai are nimic de comentat în ceea ce te priveşte. Pari aproape un înger.
Pe vremea când trăiai, nimeni nu ar fi spus nimic bun despre tine.
Aşa, cel puţin, ai făcut un lucru bun: ai murit!
Aşadar, toată lumea i-a adus un omagiu omului nostru, iar el s-a bucurat la maxim, după care a murit liniştit.
Voi aveţi nevoie de ceilalţi nu doar în timpul vieţii, ci chiar atunci când muriţi…
Gândiţi-vă cum va arăta moartea voastră: vor veni probabil două-trei persoane, servitorii şi câinele. Nu vor exista reporteri, fotografi… Nici chiar prietenii nu vor fi de faţă.
Toată lumea se va simţi uşurată, căci povara care îi apăsa a dispărut. Când te gândeşti la aşa ceva, te întristezi. Chiar şi când te gândeşti la moarte, simţi nevoia ca celorlalţi să le pese de tine. Ce viaţă mai e asta? Tu chiar nu contezi deloc? Numai părerea celorlalţi contează? Existenţa ta nu înseamnă nimic?
Când a spus: “Binecuvântaţi sunt cei solitari”, Iisus s-a referit la cei care pot fi absolut fericiţi cu ei înşişi, care ar putea rămâne ultimii oameni de pe acest pământ fără ca starea lor sufletească să se schimbe în vreun fel.
Dacă întreaga lume ar fi anihilată într-un al treilea război mondial (şi lucrul acesta este posibil!), iar tu ai rămâne ultimul om de pe pământ, ce ai face? Ce altceva ai putea face decât să te sinucizi pe loc?
Un om cu adevărat solitar s-ar aşeza liniştit sub un copac şi ar deveni un buddha singuratic. El nu s-ar simţi deloc nefericit – ar cânta, ar dansa şi şi-ar vedea mai departe de treburi, la fel de fericit ca de obicei. Nu poţi schimba starea de spirit unui solitar.
Iisus a mai spus: Binecuvântaţi sunt cei solitari şi aleşi… Da, aceştia sunt cei aleşi, căci cei care au nevoie de mulţime vor fi aruncaţi din nou şi din nou în mijlocul mulţimii – conform dorinţei lor.
Existenţa răspunde întotdeauna dorinţelor voastre. Ceea ce sunteţi acum nu este altceva decât împlinirea dorinţelor voastre anterioare. Nu trebuie să aruncaţi vina pe altcineva – este exact ceea ce aţi cerut. Reţineţi acest lucru: aveţi mare grijă ce vă doriţi, căci se va împlini.
înainte de a vă dori un lucru, gândiţi-vă bine. Sunt toate şansele ca dorinţa voastră să se împlinească şi voi să suferiţi. Aşa se petrec lucrurile cu oamenii bogaţi.
Când erau săraci, nu îşi doreau altceva decât bogăţie. Acum sunt bogaţi, dar continuă să se plângă: „întreaga viaţă, nu am făcut altceva decât să acumulez bunuri inutile, iar acum sunt nefericit!“ Aceasta a fost dorinţa lor. Nimeni nu i-a mânat de la spate.
Dacă îţi doreşti cunoaştere, dorinţa ta se va împlini. Vei deveni o bibliotecă ambulantă, o sumă a tuturor scripturilor, dar în final rişti să te plângi, la fel ca şi cel bogat: „Cuvinte, cuvinte, cuvinte… Numai cuvinte. Nimic substanţial. Mi-am risipit inutil întreaga viaţă“.
Atunci când vă doriţi ceva, faceţi-o cât mai conştient cu putinţă, căci mai devreme sau mai târziu orice dorinţă se va îndeplini.
Este posibil să dureze o vreme, căci nu sunteţi singur, ci aveţi de stat la coadă.
Foarte mulţi oameni şi-au dorit lucrul respectiv înaintea dumneavoastră, aşa că este posibil să dureze puţin.
Uneori, o dorinţă se împlineşte într-o altă viaţă, dar este cert că se va împlini. Aceasta este o lege a naturii. De aceea, înainte să vă doriţi ceva, gândiţi-vă bine! Conştientizaţi faptul că ea se va îndeplini cu siguranţă cândva, şi că riscaţi să suferiţi.
Un om solitar devine un ales al existenţei. De ce? Pentru că el nu îşi doreşte niciodată nimic aparţinând acestei lumi. Pur şi simplu, nu simte nevoia. A învăţat ce avea de învăţat în această lume; şcoala s-a terminat. Şi-a luat examenele, după care a transcens lumea. A devenit astfel precum o culme înaltă, care se conturează singură pe cer. Este un ales, un Everest, un Gourishankar. Buddha, Iisus – au fost asemenea culmi solitare. în asta constă frumuseţea lor. Ei trăiesc în solitudine.
Orice om solitar este un ales.
El a ales existenţa, iar aceasta l-a ales pe el. Atunci când îţi alegi propria fiinţă, alegi practic întregul univers, căci fiinţa ta nu diferă cu nimic de existenţa universală.
Când te alegi pe tine, îl alegi practic pe Dumnezeu, iar Dumnezeu te alege pe tine. Devii astfel un ales.
Binecuvântaţi sunt cei solitari şi aleşi, căci ei vor găsi împărăţia; şi întrucât vin din ea, se vor întoarce din nou.
Un om solitar este un sannyasin.
Asta înseamnă să fii sannyasin, o fiinţă solitară, un rătăcitor, un vagabond fericit de solitudinea lui. Dacă cineva merge alături de el, se simte fericit. Dacă acesta îl părăseşte, se simte la fel de fericit.
Nu aşteaptă niciodată pe altcineva şi nu priveşte niciodată înapoi. Atunci când este singur, se simte complet.
Această totalitate, această stare de fiinţă, îl face să se simtă un cerc complet. începutul şi sfârşitul se întâlnesc.
Un om solitar nu este niciodată o linie.
Voi sunteţi la fel ca o linie – începutul şi sfârşitul vostru nu se vor întâlni niciodată.
Un om solitar este precum un cerc – începutul şi sfârşitul lui se întâlnesc. De aceea spune Iisus: … şi întrucât vin din ea, se vor întoarce din nou. Ei devin una cu sursa, un cerc perfect.
Tot lui lisus i se atribuie şi următoarea frază: „Atunci când începutul şi sfârşitul devin una, omul devine la fel ca Dumnezeu“.
Poate aţi văzut faimosul simbol al societăţilor secrete din Egiptul Antic: şarpele care îşi înghite coada.
La asta se referă el: la întâlnirea începutului cu sfârşitul. Asta înseamnă renaşterea spirituală, atunci când devii la fel ca un copilaş: să te mişti în cerc, să te întorci la sursă, acolo de unde ai venit.”
Acesta a fost un fragment din OSHO – “IUBIRE, LIBERTATE SI SOLITUDINE – O nouă viziune asupra relaţiei de cuplu”