Nu am simţit niciodată sentimentul de apartenenţă, de „a fi una“ cu altcineva. Cum se face că am fost o singuratică toată viaţa mea?

“

– Viaţa este un mister, dar voi faceţi din ea o problemă.
Din clipa în care transformi misterul intr-o problemă încep dificultăţile, căci problema nu are o soluţie.
Misterul rămâne întotdeauna un mister. El este insolubil – de-aia se numeşte mister.

Viaţa nu este o problemă.
Aceasta este una din cele mai comune greşeli pe care le comit oamenii: ei se grăbesc să pună un semn de întrebare.
Atunci când pui un semn de întrebare după un mister, vei continua să cauţi toată viaţa răspunsul, fără a-1 găsi. în mod evident, acest proces îţi va crea însă o mare frustrare.

Cunoscând-o pe cea care a pus întrebarea, pot afirma că s-a născut pentru a medita. De aceea, sfatul meu este să vă bucuraţi.
Nu creaţi o problemă acolo unde nu există. Să nu aparţii nici unei comunităţi reprezintă una din marile experienţe ale vieţii.
Atunci când societatea te consideră un outsider, când nu te simţi parte integrantă din nici o comunitate, trăieşti practic experienţa transcendenţei.

Un turist american i-a făcut o vizită unui maestru sufit. Auzise de ani de zile de el. Se îndrăgostise de cuvintele sale, de mesajul său.
în cele din urmă, s-a decis să îi facă o vizită. Când a intrat în cameră, a rămas cu gura căscată.
Camera era absolut goală! Singur maestrul stătea în ea, aşezat într-o postură de meditaţie. Altminteri, nu exista nici o piesă de mobilier.
Nici un american nu poate concepe o locuinţă fără mobilier. De aceea, el l-a întrebat imediat pe maestru:
– Domnule, unde este mobila?
Bătrânul subit a început să râdă şi i-a răspuns:
– Dar mobila ta, unde este?
Americanul i-a spus:
– Eu am venit ca turist. Nu îmi pot căra mobila după mine.
– Şi eu sunt tot un turist, i-a răspuns maestrul. Mai stau câteva zile, la fel ca şi tine, apoi voi pleca.

Această lume nu reprezintă altceva decât un simplu pelerinaj.
Ea are o mare semnificaţie, dar nu reprezintă un loc căruia îi aparţii, din care faci parte integrantă.
Aceasta este una din marile nenorociri care s-au petrecut cu mintea umană: ea face o problemă din orice. Dumneavoastră aveţi toate motivele să vă bucuraţi.
Nu vă mai consideraţi o „singuratică“. Cuvântul este greşit, căci induce ideea de auto-condamnare.
Sunteţi solitară, iar acest cuvânt are o mare frumuseţe. Nu sunteţi nici măcar singură, căci a fi singur incumbă ideea că ai nevoie de alţii. Solitar înseamnă să fii centrat în sine, să îţi fii suficient sieşi.

Dumneavoastră nu aţi acceptat încă acest dar al existenţei. De aceea, suferiţi, deşi acest lucru nu este necesar. De altfel, viaţa m-a învăţat că milioane de oameni suferă inutil.

Priviţi lucrurile dintr-o altă perspectivă. Eu nu vă ofer un răspuns. Nu ofer niciodată răspunsuri. Eu ofer perspective noi, unghiuri de vedere diferite.

Gândiţi-vă că sunteţi o meditatoare înnăscută, capabilă să rămână singură, suficient de puternică, centrată în sine, care nu are nevoie de altcineva.
Există oameni care se pot asocia cu alte persoane, fără a cultiva însă relaţii de cuplu. Nu este nimic rău în asta. Dimpotrivă. Doi oameni singuri se pot asocia, dar nu pot forma niciodată o relaţie de cuplu.

A fi într-o relaţie înseamnă a avea nevoie de altcineva, pentru a nu rămâne singur.
Doi singuratici creează împreună o relaţie de cuplu.
Doi solitari se pot asocia, pot comunica, pot intra în comuniune, dar rămân întotdeauna solitari. Solitudinea lor rămâne necontaminată, pură.
Ei sunt ca două culmi himalayene, ridicându-se mult deasupra norilor. Două culmi nu se întâlnesc niciodată, dar ele pot comunica prin intermediul vântului, al ploii, al râurilor, soarelui şi stelelor.
Da, între ele există o comuniune, un dialog profund. Şoaptele lor ajung de la una la cealaltă, dar solitudinea lor rămâne absolută, dincolo de orice compromis.

Fiţi o asemenea culme. De ce sunteţi atât de disperată să aparţineţi cuiva? Doar nu sunteţi un obiect! Numai obiectele aparţin cuiva.

Spuneţi: „Nu am simţit niciodată sentimentul de apartenenţă, de a fi una cu cineva“.

Nici nu este necesar! Să aparţii acestei lumi înseamnă să te pierzi în ea.
Un Buddha este întotdeauna un outsider în această lume.
Chiar şi când se află în mijlocul mulţimii este tot singur. Chiar dacă se află la piaţă, nu este prezent. Chiar dacă vorbeşte cu altcineva, rămâne separat. Există întotdeauna o distanţă subtilă între el şi restul lumii.

Această distanţă este generată de libertatea lui absolută, de fericirea lui. Ea reprezintă spaţiul de care are nevoie. Iar dumneavoastră vă numiţi singuratică!

Probabil vă comparaţi cu cei din jur: „Ei au atât de multe relaţii. Trăiesc atâtea poveşti de dragoste. Aparţin acestei lumi, pe când eu… sunt o singuratică. De ce?“ Vă creaţi singură o stare de disconfort, care nu este necesară.

în viziunea mea, orice primeşti de la existenţă reprezintă o necesitate absolută pentru suflet. Altminteri, existenţa nu ţi-ar fi oferit lucrul respectiv.

Gândiţi-vă mai mult la solitudine. Bucuraţi-vă de ea, de spaţiul pur de care beneficiaţi, şi veţi constata că inima dumneavoastră începe să cânte.
Va fi un cântec al conştiinţei, al meditaţiei, cântecul unei păsări solitare care ciripeşte undeva, la distanţă, fără să se adreseze cuiva anume.
Ea cântă pentru că inima ei este plină şi doreşte să se reverse, pentru că norul este plin de apă şi vrea să pornească o ploaie, pentru că floarea conţine prea multă mireasmă, aşa că îşi deschide petalele şi o revarsă pretutindeni în jur… fără o adresă specifică. Transformaţi-vă solitudinea într-un dans.

Eu sunt foarte mulţumit de dumneavoastră.
Dacă veţi înceta să mai creaţi probleme acolo unde nu există… Personal, nu văd că ar exista o problemă reală. Singura dumneavoastră problemă este că vă creaţi singură probleme!
Problemele nu pot fi rezolvate, ci doar dizolvate. Eu vă ofer o perspectivă, o viziune nouă. Dizolvaţi-vă problema!
Acceptaţi-vă solitudinea ca pe un dar al lui Dumnezeu şi bucuraţi-vă de ea. Veţi constata cu surprindere că este un dar foarte preţios, pe care nu aţi ştiut să-l apreciaţi până acum. Deocamdată zace în inima dumneavoastră, neapreciat.

Eu nu spun să nu iubiţi. De fapt, numai un solitar poate iubi cu adevărat.

Un om singuratic nu poate iubi. Nevoile lor sunt atât de mari încât se cramponează – cum ar putea iubi asemenea oameni?
Singuraticii nu pot iubi; tot ce pot face ei este să exploateze pe altcineva. Ei pretind că iubesc, dar în adâncul fiinţei lor nu îşi doresc decât să primească iubire.
Nu au nimic de oferit.

Numai omul care ştie să fie singur şi să se bucure de solitudinea lui îşi poate împărtăşi iubirea, căci numai el cunoaşte preaplinul. De aceea, şi-o poate împărtăşi cu oricine, chiar şi cu un străin.

Şi reţineţi un lucru: suntem cu toţii străini.
Soţul, soţia, copiii, toţi sunt străini. Nu uitaţi niciodată acest lucru! Voi nu vă cunoaşteţi consoarta sau copiii.
Da, chiar şi copilul pe care l-ai purtat nouă luni în pântec rămâne un străin pentru tine.

întreaga noastră viaţă este un teritoriu străin. Noi venim dintr-o altă ţară, care ne este familiară – din sursa fiinţei.
Subit, ne trezim aici, iar într-o bună zi plecăm din nou acolo de unde am venit. Este doar o călătorie de câteva zile.
De aceea, bucuraţi-vă de ea, nu o transformaţi într-un coşmar. Nu vă folosiţi întreaga energie numai pentru a vă distruge singuri plăcerea călătoriei.”

Acesta a fost un fragment din OSHO – “IUBIRE, LIBERTATE SI SOLITUDINE – O nouă viziune asupra relaţiei de cuplu”

• ← Oare de ce mi se pare tristeţea mai reală decât fericirea? îmi doresc mai presus de orice să fiu autentic, să nu mai port măşti, dar mă tem că ceilalţi mă vor respinge. Cum este posibil să fii atât de singur?
• LEUL ŞI OAIA →