Oare de ce mi se pare tristeţea mai reală decât fericirea? îmi doresc mai presus de orice să fiu autentic, să nu mai port măşti, dar mă tem că ceilalţi mă vor respinge. Cum este posibil să fii atât de singur?

“Oare de ce mi se pare tristeţea mai reală decât fericirea? îmi doresc mai presus de orice să fiu autentic, să nu mai port măşti, dar mă tem că ceilalţi mă vor respinge. Cum este posibil să fii atât de singur?

– Este important să înţelegeţi un lucru: la fel se petrec lucrurile cu marea majoritate a oamenilor.
Tristeţea dumneavoastră este mai reală decât aşa-zisa fericire, căci vă aparţine cu adevărat.

Fericirea aşa cum o înţelegeţi voi este superficială. Ea depinde întotdeauna de altceva sau de altcineva.
Oricât de fericit ai fi pentru moment, dacă depinzi de ceva exterior, fericirea ta se va sfârşi. Luna de miere se încheie, de multe ori mai curând decât vă aşteptaţi.

Voi sunteţi fericiţi pentru că vă bucuraţi de o iubită, sau de un iubit.
Dar aceştia sunt fiinţe individuale; nu vor fi întotdeauna de acord cu voi. Dimpotrivă. De cele mai multe ori, ce îi place soţului îi displace soţiei, şi invers. Ciudat… Acest lucru este universal.
Există totuşi o explicaţie.
în sinea lor, cei doi se urăsc, pentru că depind unul de celălalt pentru a obţine fericire, şi nimănui nu-i place să depindă de altcineva. Nimeni nu îşi doreşte să fie un sclav.
Dacă un bărbat sau o femeie îţi oferă o bucurie, dar ajungi să depinzi de el sau de ea, în sufletul tău se naşte simultan o ură puternică, din cauza dependenţei. Nu îţi poţi părăsi partenerul, pentru că te face fericit, dar nu poţi scăpa nici de ură, căci ştii foarte bine că depinzi de el.

De aceea, orice poveste de iubire este un fenomen ciudat, complicat.
Este, de fapt, o poveste de iubire-ură. La un moment dat, ura trebuie să se manifeste şi ea.
De aceea, orice îi place soţiei îi displace soţului, şi invers. Toţi soţii se ceartă pe probleme minore. La ce film mergem? – şi, brusc, se creează un conflict uriaş! La ce restaurant? – şi imediat urmează o ceartă.
Aşa se manifestă ura ascunsă sub faţada fericirii. Fericirea voastră este superficială, un strat subţire; este suficient să-l zgârii puţin ca să găseşti exact opusul ei.

Tristeţea este mult mai autentică, pentru că nu depinde de nimeni. Vă aparţine în totalitate.
Pare paradoxal, dar tristeţea vă poate ajuta mult mai mult decât fericirea. Din păcate, voi nu o priviţi niciodată cu suficientă atenţie. Nu faceţi decât să o evitaţi, cu orice chip.
Când vă simţiţi trişti, vă duceţi la film, sau daţi drumul la televizor, sau vă duceţi la club, vă întâlniţi cu prietenii. Faceţi orice altceva, numai să nu daţi ochii cu tristeţea. Abordarea este din start greşită.

Această tristeţe este ceva ce vă aparţine personal, un moment sacru, pe care merită să-l conştientizaţi. Familiarizaţi-vă cu ea, pătrundeţi adânc în interiorul ei, şi veţi trăi o surpriză. Rămâneţi liniştiţi şi fiţi trişti. Veţi constata că tristeţea are o frumuseţe a ei.

Ea vă provoacă o anumită linişte interioară. Se naşte din singurătate, deci vă oferă posibilitatea să vă adânciţi din ce în ce mai mult în starea de solitudine.
Decât să vă risipiţi inutil viaţa sărind de la o fericire superficială la alta, mai bine folosiţi-vă de tristeţe pentru a medita. Deveniţi martorii ei.
Nu este un duşman, ci un prieten! Ea deschide poarta marii solitudini, a eternităţii.

Este imposibil să nu fii singur.
Oricât de mult v-aţi amăgi, nu veţi reuşi niciodată. Oamenii se amăgesc în toate felurile cu putinţă – prin relaţii, prin ambiţiile lor, devenind faimoşi, făcând cutare sau cutare lucru.
Ei încearcă să se auto-convingă că nu sunt singuri, că nu sunt trişti. Mai devreme sau mai târziu, măştile cad. Ele sunt false, deci nu pot rămâne de-a pururi.
Când cade o mască, voi vă puneţi alta, dar câte măşti veţi putea suporta? Câte nu aţi schimbat până acum? Dar este greu să te dezbari de o obişnuinţă.

Dacă doriţi să deveniţi un individ autentic, folosiţi-vă de tristeţea dumneavoastră.
Nu încercaţi să scăpaţi de ea. Este o mare binecuvântare.
Pătrundeţi în tăcere în interiorul ei, bucuraţi-vă de ea. Nu este nimic rău în a fi trist.

Cu cât te familiarizezi mai mult cu tristeţea şi cu nuanţele ei subtile, cu atât mai mare este surpriza finală: constaţi că te ajută să te relaxezi profund, că din această stare de odihnă renaşti regenerat, mai tânăr şi mai viu.
Dacă ai gustat o dată din acest nectar, vei continua să îl cauţi din nou şi din nou. Vei aştepta momentele de tristeţe, le vei întâmpina cu bucurie, iar ele îţi vor deschide noi porţi către solitudine…

Singur te naşti, singur mori.
între cele două solitudini te poţi amăgi singur că nu eşti singur, că ai o soţie, un soţ, copii, bani, putere.
în realitate, chiar şi între cele două solitudini eşti singur. Toate aceste trucuri nu te ajută decât să uiţi o vreme acest lucru.

Personal, nu m-am asociat niciodată cu alţi oameni, nici chiar în copilărie.
Familia mea era foarte îngrijorată: nu mă jucam cu ceilalţi copii, profesorii mei erau îngrijoraţi: „Ce faci atunci când ceilalţi copii se joacă? De ce stai singur sub copac?“ Tuturor li se părea că ceva nu este în regulă cu mine.
Eu le spuneam: „Nu vă faceţi probleme. De fapt, cu voi este ceva în neregulă, şi cu ceilalţi copii. Eu unul sunt fericit când sunt singur“.

Treptat, ceilalţi m-au acceptat aşa cum sunt. Era imposibil să mă schimbe cineva. Au încercat în fel şi chip să mă facă să mă joc cu ceilalţi copii de vârsta mea, dar îmi plăcea atât de mult să fiu singur încât jocul de fotbal mi se părea o nebunie curată.

De aceea, i-am spus profesorului de sport:
„Nu văd nici un rost. De ce să dai cu piciorul într-o minge, ca s-o muţi de colo-colo? Şi chiar dacă dai gol, ce-i cu asta? Ce realizezi cu asta?
Dacă acestor copii le place atât de mult să dea goluri, dă-le fiecăruia dintre ei câte o minge, ca să dea fiecare gol. Lasă-i să dea gol după pofta inimii! Aşa cum stau acum lucrurile, mi se pare prea dificil. De ce să complicăm inutil lucrurile?“

Profesorul mi-a răspuns:
„Nu înţelegi. Dacă îi dai fiecăruia câte o minge, jocul dispare. Dacă toată lumea dă gol în acelaşi timp, ce rost mai are să joci fotbal?“

I-am spus: „într-adevăr, nu înţeleg… Nu faci decât să creezi obstacole inutile şi să îi împiedici pe copii să se simtă bine. în plus, se mai şi lovesc, îşi fracturează oasele etc.
Ce mă intrigă cel mai mult este că mii de oameni se adună ori de câte ori este un meci de fotbal.
Se pare că nu-şi dau seama cât de scurtă este viaţa, dacă sunt dispuşi să-şi piardă timpul privind un joc atât de stupid. Mai şi ţipă de îţi asurzesc urechile…
Mie mi se pare o nevroză colectivă. Prefer să stau singur sub copac“.

Aveam un copac frumos, în spatele şcolii.
Toată lumea îmi ştia obiceiul, aşa că ajunsese cunoscut drept copacul meu. Nimeni nu mai stătea sub el. Ori de câte ori ceilalţi copii jucau fotbal sau făceau alte activităţi „extraşcolare“, adică nevrotice, din punctul meu de vedere, mă duceam şi stăteam sub el.
Chiar lângă el era biroul directorului, dar eu nu treceam niciodată pe la el. Mă opream doar la copac, ca să-i mulţumesc, ca să-mi exprim recunoştinţa.

De multe ori, ieşea directorul din birou şi îmi spunea:
„Curios! Nu treci niciodată pe la mine. Nu pare să te intereseze şcoala, dar te opreşti întotdeauna să saluţi acest copac“.

îi răspundeam:
„Am învăţat mult mai multe de la acest copac decât de la tine şi de la toţi profesorii din şcoala asta. Nu numai că aceştia nu mi-au oferit nimic, dar am fost nevoit chiar să mă debarasez singur de bagajul inutil de cunoştinţe cu care m-au împovărat.
în schimb, ceea ce mi-a oferit copacul continuă să mă fascineze“.

O să vă surprindă ce am să vă spun în continuare.
S-a întâmplat de două ori, deci nu poate fi o simplă coincidenţă… începând din 1970 am renunţat să mai trec prin oraşul meu natal.
Mai demult, îi promisesem bunicii:
„Nu voi mai trece prin acest oraş decât atât timp cât vei trăi. După moartea ta, nu voi mai trece niciodată pe aici“. Mi s-a spus ulterior că după ce am încetat să mai trec prin oraş, copacul a murit. Iniţial, am crezut că a fost doar o coincidenţă. Părea imposibil să existe o conexiune atât de puternică între noi. Dar mi s-a întâmplat de două ori…

Când am devenit profesor la universitate, în faţa acesteia se afla un şir splendid de copaci.
Obişnuiam să- mi parchez de fiecare dată maşina sub unul dintre ei. La universitate dispuneam de un privilegiu, nu ştiu de ce… Oricare ar fi fost scaunul pe care mi-1 alegeam, nimeni nu se mai aşeza pe el. Nici măcar lângă el. Probabil că păream uşor periculos.

Ştiind că nu am prieteni, că gândesc altfel decât ei, că mă împotrivesc religiilor, tradiţiilor, că mă opun chiar unui om atât de nobil ca Mahatma Gandhi, adorat de întreaga ţară, probabil că se gândeau:
„Mai bine să mă ţin departe de acest om. Cine ştie ce idei îmi mai bagă în cap, şi mă trezesc în pericol s-o iau razna…“.

întrucât obişnuiam să-mi parchez maşina sub copacul respectiv, nimeni altcineva nu şi-o mai parca vreodată acolo.
Chiar dacă nu aveam ore, locul rămânea gol. în timp, toţi ceilalţi s-au uscat şi au murit, numai copacul meu (aşa a rămas cunoscut, ca „al meu“) a rămas viguros şi frumos.

Un an după ce mi-am dat demisia, vicepreşedintele universităţii mi-a spus: „Ciudat. După ce ai plecat, copacul a murit. De când ai încetat să mai vii pe la universitate, s-a întâmplat ceva cu el“.

Am tras concluzia că trebuie să existe o anumită sincronicitate. Dacă rămâi tăcut sub un copac… El este tăcut… Tu la fel… Probabil cele două tăceri fuzionează şi nu mai pot fi separate.

Voi staţi cu toţii în această sală. Dacă gândiţi, sunteţi separaţi, dar dacă păstraţi tăcerea, în locul vostru apare un suflet colectiv.

Poate că celor doi copaci li s-a făcut dor de mine. Nimeni nu s-a mai apropiat de ei, nici o persoană cu care să comunice.
Au murit de inimă rea, pentru că nu mai primeau căldură de la nimeni. Le port şi astăzi o iubire şi un respect imens.

Ori de câte ori vă simţiţi tristă, aşezaţi-vă sub un copac, sau pe malul unui râu, pe marginea unei stânci, şi relaxaţi-vă, scufundându-vă în tristeţea dumneavoastră, fără nici o teamă.
Cu cât vă veţi relaxa mai mult, cu atât mai familiarizată veţi deveni cu frumuseţea stării de tristeţe. Veţi constata că tristeţea îşi schimbă forma, devenind un fel de bucurie interioară, fără obiect. Va fi o stare profundă, nu ca fericirea voastră superficială, care dispare la prima boare de vânt.

Dacă veţi continua să vă adânciţi în tristeţe, veţi depăşi şi această fază.
Bucuria interioară nu este decât o fază intermediară. Fericirea este superficială, căci depinde de ceilalţi.
Bucuria interioară este o fază intermediară, căci nu depinde de nimeni. Dacă vă veţi scufunda mai adânc, veţi descoperi însă iluminarea, starea de beatitudine.

Puteţi folosi orice cale pentru a ajunge la iluminare, dar trebuie să fie o cale autentică, să vă aparţină. Va urma apoi o beatitudine care va dura 24 de ore pe zi, care nu vă va mai părăsi niciodată.
Va emana pur şi simplu din fiinţa dumneavoastră. O veţi putea dărui tuturor, celor iubiţi şi străinilor, deopotrivă. Va fi un dar necondiţionat. Pe de altă parte, nimeni nu vă va mai putea întrista vreodată.

Acesta este unicul meu scop: să vă ajut să deveniţi independenţi şi beatifici.

Asta nu înseamnă că trebuie să renunţaţi la lume, să vă părăsiţi soţia, iubita, pofta de mâncare -chiar şi plăcerea de a mânca îngheţată.
Este vorba de cu totul altceva. Fericirea extatică te însoţeşte pretutindeni, oriunde te-ai duce, orice ai face. Ea te ajută să devii mai eficient, mai creator, te îmbogăţeşte în fel şi chip.
Chiar şi iubirea capătă o savoare diferită. în spatele ei nu se mai ascunde ura.
Devine o iubire pură.
Nu mai aştepţi nici măcar ca cineva să-ţi retumeze ceva pentru ceea ce îi oferi. Pur şi simplu, nu mai ai nevoie de nimic.

Să dăruieşti este o binecuvântare în sine, nu o necesitate. Te simţi atât de bogat în interiorul tău încât nimic nu îţi mai prisoseşte.

Acest preaplin de fericire poate fi şi trebuie să fie împărtăşit cu alţii.
Cu cât dăruieşti mai mult, cu atât mai mult primeşti; deci nu mai ai cum să sărăceşti. Acesta este singurul miracol pe care îl cunosc.”

Acesta a fost un fragment din OSHO – “IUBIRE, LIBERTATE SI SOLITUDINE – O nouă viziune asupra relaţiei de cuplu”

• ← Cu cât pătrund mai adânc în meditaţie şi cu cât mă descopăr mai mult, cu atât mai greu îmi este să menţin o relaţie de cuplu. Este ceva normal, sau greşesc undeva?
• Nu am simţit niciodată sentimentul de apartenenţă, de „a fi una“ cu altcineva. Cum se face că am fost o singuratică toată viaţa mea? →