Cu cât pătrund mai adânc în meditaţie şi cu cât mă descopăr mai mult, cu atât mai greu îmi este să menţin o relaţie de cuplu. Este ceva normal, sau greşesc undeva?
“Cu cât pătrund mai adânc în meditaţie şi cu cât mă descopăr mai mult, cu atât mai greu îmi este să menţin o relaţie de cuplu. Este ceva normal, sau greşesc undeva?
– Atunci când o apuci pe calea pelerinajului lăuntric, energiile care altădată acţionau în exterior se reorientează către interior.
Subit, te trezeşti atunci la fel de singur ca o insulă. Dificultatea apare datorită faptului că nu eşti încă perfect centrat în sine, iar relaţiile cu ceilalţi par o dependenţă la care îţi este imposibil să renunţi. Dar aceasta este o etapă trecătoare. Nu faceţi din ea o atitudine permanentă.
Mai devreme sau mai târziu, vă veţi simţi din nou centrat în sine, energia vă va copleşi şi veţi simţi din nou nevoia să stabiliţi o relaţie de cuplu.
La început, când mintea devine meditativă iubirea pare un fel de obstacol.
într-un fel, chiar este adevărat, căci mintea nemeditativă nu poate iubi sincer.
Iubirea ei este falsă, iluzorie – un fel de infatuare.
Ea nu poate fi comparată însă cu nimic până când nu apare adevărata iubire.
De aceea, atunci când omul începe să mediteze, iubirea sa iluzorie dispare încetul cu încetul. Pe de o parte, nu vă pierdeţi cu firea, căci va trece; pe de altă parte, nu transformaţi această atitudine într-una permanentă.
Dacă te pierzi cu firea văzând că nu mai eşti capabil să iubeşti şi te cramponezi de trecut, acesta va deveni un obstacol în calea meditaţiei.
Deschideţi-vă în faţa meditaţiei. Energia îşi va căuta o altă cale, şi timp de câteva zile nu va mai fi disponibilă pentru activităţile exterioare.
Dacă cineva este un creator şi începe să mediteze, pentru o vreme creativitatea lui va dispărea.
De pildă, un pictor nu se va mai regăsi în pictura sa. Poate continua să picteze, dar nu va mai avea energia şi entuziasmul de altădată.
Un poet îşi va pierde muza.
Un îndrăgostit îşi va pierde iubirea.
In această perioadă, orice forţare a energiei, orice recanalizare a ei către vechiul făgaş, poate fi extrem de periculoasă.
înainte de toate, ea este contradictorie: pe de o parte, omul încearcă să pătrundă în interior, iar pe de altă parte să iasă în afară.
Este ca şi cum ai conduce o maşină, apăsând în acelaşi timp pe accelerator şi pe frână. Totul se poate transforma într-o catastrofă, căci acţionezi simultan în direcţii opuse.
Meditaţia nu se opune decât iubirii false. Aceasta este cea care dispare, lucru esenţial pentru ca iubirea adevărată să se poată naşte.
Tot ce este fals trebuie să dispară, pentru a face loc realităţii. De aceea, timp de câteva zile este bine să uitaţi de orice relaţie.
A doua extremă, la fel de periculoasă ca şi prima, constă în a-ţi face din acest mod de viaţă o atitudine permanentă.
Mulţi oameni cad în această capcană.
îndeosebi călugării renunţă complet la iubire, făcând din abstinenţă un mod de viaţă. Ei cred că iubirea se opune meditaţiei, şi invers.
Acest lucru nu este adevărat. Meditaţia se opune exclusiv iubirii false, nu şi celei autentice, pe care o susţine.
După ce te-ai stabilit în interior şi nu mai poţi avansa, căci ai atins centrul fiinţei tale, piatra de temelie, fiinţa devine centrată.
Energia redevine disponibilă, dar nu mai are încotro să se îndrepte.
Călătoria exterioară s-a oprit atunci când ai început să meditezi, iar acum călătoria interioară s-a sfârşit. Eşti centrat, ai ajuns acasă.
De aceea, energia se va revărsa în afară. Mişcarea este diferită de cea cunoscută anterior, căci acum nu mai are o motivaţie subiectivă la bază.
înainte, te orientai către ceilalţi având o anumită motivaţie; acum, aceasta nu mai există. Te orientezi către exterior din simpla dorinţă de a împărtăşi cu ceilalţi preaplinul pe care l-ai găsit în inima ta.
înainte erai un cerşetor; acum te simţi ca un împărat.
Nu mai doreşti să obţii fericire de la altcineva – dispui deja de toată fericirea din lume.
Norul este atât de plin încât va ploua cu siguranţă.
Floarea se simte atât de plină de nectar încât doreşte să îşi reverse parfumul asupra întregii lumi.
în viaţa ta apare un nou tip de relaţie: împărtăşirea. De altfel, este incorect să îi spunem relaţie, căci este cu totul altceva. Este mai degrabă o stare existenţială.
Nu mai poţi spune că iubeşti, ci că eşti iubire.
Deci, nu vă pierdeţi cu firea, dar nu vă faceţi din noua vibraţie nici un mod de viaţă, căci nu este decât o fază trecătoare.
Renunţarea este întotdeauna o fază trecătoare; adevăratul scop al vieţii este celebrarea.
Renunţarea este doar un instrument. Sunt momente când trebuie să renunţi, de pildă, atunci când eşti bolnav şi doctorul îţi spune să posteşti. Postul nu poate deveni un scop în sine, un mod de viaţă. După ce îţi redobândeşti sănătatea începi din nou să te bucuri de viaţă, poate chiar mai mult decât înainte. Postul este o etapă trecătoare.
Abţineţi-vă câteva zile de la iubire, şi în curând veţi fi din nou capabil să vă revărsaţi, de data aceasta fără nici o motivaţie însă.
Iubirea vi se va părea atunci mai frumoasă decât oricând înainte. înainte a fost mai degrabă urâtă. Oricât aţi încercat, a avut întotdeauna consecinţe catastrofale.
Oricât de mult ar încerca doi oameni să facă dintr-o relaţie ceva frumos, este imposibil, căci nu stă în natura lucrurilor.
Orice poveste de dragoste se clădeşte pe nisipuri mişcătoare. Aşteptaţi şi o să vedeţi…”
Acesta a fost un fragment din OSHO – “IUBIRE, LIBERTATE SI SOLITUDINE – O nouă viziune asupra relaţiei de cuplu”
- FITI ATENTI: DOUĂ FEMEI ŞI UN CĂLUGĂR – OSHO –
- Oare de ce mi se pare tristeţea mai reală decât fericirea? îmi doresc mai presus de orice să fiu autentic, să nu mai port măşti, dar mă tem că ceilalţi mă vor respinge. Cum este posibil să fii atât de singur?