FITI ATENTI: DOUĂ FEMEI ŞI UN CĂLUGĂR – OSHO –

“
Să vă spun o poveste zen:
A existat cândva în China o femeie bătrână care a ajutat un călugăr timp de peste 20 de ani.
l-a construit o colibă şi i-a dus zilnic de mâncare, în timp ce acesta medita.

într-o zi, femeia s-a gândit să vadă ce progrese a făcut călugărul în tot acest timp. A apelat la o fată fermecătoare şi i-a spus:
– Du-te şi îmbrăţişează-l, apoi întreabă-l brusc: „Şi acum, ce facem?“

Fata a făcut ce i s-a spus. S-a dus la călugăr, a început să-l mângâie şi să-l îmbrăţişeze, după care l-a întrebat ce intenţii are în privinţa poveştii lor de dragoste.

– Copacul bătrân creşte iarna pe o stâncă rece, i-a răspuns călugărul într-o manieră poetică. El nu are parte de căldură.

Fata s-a întors şi i-a povestit bătrânei ce i-a răspuns călugărul.

– Şi când te gândeşti că i-am dat de mâncare timp de 20 de ani! a exclamat bătrâna, furioasă.
Nu a dat dovadă de nici un respect pentru nevoile tale, nu ţi-a explicat nivelul pe care te afli. Putea să nu răspundă pasiunii tale, dacă nu dorea, dar cel puţin ar fi trebuit să-ţi arate puţină compasiune.

Şi, fără să mai stea pe gânduri, s-a dus la coliba călugărului şi i-a dat foc.

Un vechi proverb spune:
Atunci când semeni un gând, culegi o acţiune.
Când semeni o acţiune, culegi un obicei.
Când semeni un obicei, culegi un caracter.
Când semeni un caracter, culegi un destin.

Iar eu adaug: dacă nu semeni nimic, vei culege o meditaţie profundă şi starea de iubire.

Asta înseamnă meditaţia: să nu semeni nimic. Consecinţa ei naturală este iubirea.

Dacă la sfârşitul călătoriei iubirea nu a înflorit în inima ta, călătoria a fost în zadar. Undeva, te-ai rătăcit. Ai pornit la drum, dar nu ai ajuns nicăieri.

Iubirea este testul final pe calea meditaţiei. De fapt, iubirea şi meditaţia sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede, ale aceleiaşi energii.
Dacă una este prezentă, cealaltă trebuie să fie prezentă şi ea. Dacă una lipseşte, este imposibil ca cealaltă să fie prezentă.

Meditaţia nu înseamnă concentrare.
Unui om care se concentrează poate să-i lipsească iubirea. De altfel, cam aşa se şi întâmplă lucrurile. El poate deveni violent, căci concentrarea presupune întotdeauna un mare efort, o tensiune, o forţare în interiorul conştiinţei.
Atunci când eşti violent cu propria ta conştiinţă, este imposibil să nu fii violent şi cu ceilalţi. Orice îţi faci ţie, le vei face şi altora.

Conştientizaţi acest principiu, căci el reprezintă o regulă fundamentală a vieţii: orice îţi faci ţie, le faci şi altora.

Dacă te iubeşti pe tine însuţi, îi vei iubi şi pe cei din jur. Dacă energia curge liber prin tine, va curge liber şi prin relaţia ta de cuplu. Dacă eşti îngheţat în interior, vei fi crispat şi în exterior. Tot ce există în interior are tendinţa să se manifeste în afară.

Concentrarea nu înseamnă meditaţie.
Ea este doar o metodă ştiinţifică. Orice om de ştiinţă are nevoie de această disciplină. Nimeni nu aşteaptă însă de la el să dea dovadă de compasiune.
De fapt, progresul ştiinţific se bazează întotdeauna pe violenţa asupra naturii. Este un proces distructiv, căci omul de ştiinţă este distructiv cu propria sa conştiinţă în expansiune.
în loc să îşi dilate conştiinţa, el şi-o focalizează, reducând-o la un singur punct. Acesta este un act de constrângere, de violenţă.

Reţineţi aşadar: meditaţia nu înseamnă concentrare, dar nici contemplaţie.
Ea nu are nimic de-a face cu gândirea.

Chiar dacă te gândeşti la Dumnezeu, tot gândire se cheamă.
Dacă te referi „la altcineva“, este un proces de gândire. Te poţi gândi la bani sau la Dumnezeu; în esenţă, nu există nici o diferenţă.
Gândirea continuă în permanenţă; numai obiectul ei se schimbă.

Dacă te gândeşti la lume, sau la sex, nimeni nu numeşte acest proces contemplaţie.

Dacă te gândeşti la Dumnezeu, la virtute, la Iisus, Krishna, Buddha, oamenii vor spune că te afli în plin proces de contemplaţie.

Un maestru zen este însă foarte strict în această privinţă: atât timp cât continui să gândeşti, nu meditezi. Eşti preocupat de altcineva, sau de altceva.

Contemplaţia presupune încă existenţa unui obiect exterior, chiar dacă focalizarea asupra lui nu este la fel de exclusivă ca în cazul concentrării.
Contemplaţia este mai fluidă decât concentrarea. în timpul concentrării, mintea este focalizată într-un singur punct. în timpul contemplaţiei, ea este focalizată asupra unui întreg obiect, nu doar asupra unui punct.
Te poţi raporta la diferite calităţi ale obiectului, dar, în ansamblu, subiectul contemplaţiei rămâne acelaşi.

Ce înseamnă atunci meditaţia?
Meditaţia înseamnă să te bucuri de propria ta prezenţă, de fiinţa ta. Este un proces cât se poate de simplu – o stare de conştiinţă total relaxată, în care nu faci nimic.
Din clipa în care începi să faci ceva, devii tensionat. Anxietatea pătrunde pe loc în conştiinţa ta. Ce trebuie să fac? Cum să acţionez? Cum aş putea să reuşesc? Oare nu cumva o să eşuez? Mintea a început deja să facă proiecţii asupra viitorului.

Contemplaţia nu poate avea ca obiect decât ceva cunoscut.

Incognoscibilul nu poate fi contemplat. Cum ai putea să contempli ceea ce nu cunoşti?
Poţi rumega la infinit ceea ce cunoşti, dar nu poţi contempla ceea ce nu cunoşti.

Dacă ştii ceva despre Iisus, te poţi gândi la infinit la acel aspect. Poţi să modifici imaginea respectivă, să o redecorezi în fel şi chip, dar nu te va conduce niciodată către necunoscut. Iar Dumnezeu nu poate fi cunoscut.

Meditaţia înseamnă să fii, nu să faci ceva.
Ea exclude orice acţiune, orice gând, orice emoţie. Eşti, pur şi simplu, iar acest lucru îţi provoacă o încântare fără margini.
De unde apare această încântare, de vreme ce nu faci nimic? Ea nu vine de nicăieri, sau, dacă vreţi, vine de pretutindeni. Nu are o cauză anumită, căci întreaga existenţă este confecţionată din ea. De aceea, nu are nevoie de o cauză.

Ori de câte ori eşti nefericit, ai un motiv pentru care te simţi astfel.

Atunci când eşti fericit, poţi fi fericit fără nici un motiv.
Mintea ta va încerca să găsească un motiv, căci ea nu poate crede că există ceva care nu are o cauză. Ştie că aşa ceva nu ar putea fi controlat de ea şi că puterea ei ar fi redusă la zero.
De aceea, mintea încearcă să descopere o cauză.
în realitate, ori de câte ori eşti fericit, nu există o cauză pentru acest lucru, căci fericirea este însuşi materialul din care eşti construit, fiinţa ta, esenţa ta ultimă. Nucleul omului este fericirea.

Priviţi copacii, păsările, norii, stelele… Dacă aveţi ochi de văzut, veţi constata că întreaga existenţă se bucură, întreaga natură este fericită, fără nici un motiv.
Nici un animal nu urmează să devină prim ministru sau preşedinte, să se îmbogăţească sau să-şi mărească contul în bancă.
Priviţi florile – ele nu au nici un motiv ascuns pentru a fi fericite. Este de necrezut cât de fericite pot fi florile.
întreaga existenţă are la bază fericirea.

Hinduşii numesc această stare satchitananda, sau mai simplu: ananda – fericirea pură, care nu are o cauză.
Dacă te poţi bucura de propria ta fiinţă, fără să faci nimic, doar să fii fericit aşa cum eşti, fericit că respiri, fericit că asculţi ciripitul păsărilor – atunci, poţi spune că te afli în meditaţie.
Meditaţia înseamnă să fii aici şi acum.
Atunci când eşti fericit fără nici un motiv, fericirea ta devine atât de mare încât se revarsă în afara ta.
Aşa apare comuniunea. Nu poţi păstra această fericire numai pentru tine; este prea multă. Este infinită. Nu o poţi ţine în pumni, trebuie să îi dai drumul.

Asta înseamnă compasiunea.
Meditaţia înseamnă să te bucuri de tine însuţi, iar compasiunea înseamnă să te reverşi asupra celor din jur.
Compasiunea are la bază aceeaşi energie care se transforma înainte în pasiune, care curgea prin corp şi prin minte, care se disipa scurgându-se prin tot felul de găuri minore

Ce înseamnă sexul?
Doar o scurgere de energie printr-o mică găurică din corp. Atunci când te reverşi, energia nu se mai scurge prin găuri. Toate zidurile dispar. Devii una cu totalitatea. Nimic nu te mai poate ţine încătuşat.

Compasiunea nu poate fi practicată.
Atunci când te afli în starea de meditaţie, eşti compasiune.
Este o stare la fel de fierbinte ca şi pasiunea (de aceea, cuvântul compasiune include cuvântul pasiune).
Este o stare pasională, dar fără obiect. Pasiunea nu mai aşteaptă să fie împlinită. Dimpotrivă, procesul s-a inversat. La început îţi cauţi fericirea în altă parte; acum ai găsit-o şi o manifeşti.
Pasiunea înseamnă o căutare a fericirii; compasiunea este o expresie a fericirii. Rămâne însă la fel de pasională, de încinsă. De aceea, trebuie înţeleasă, căci include un paradox.

Cu cât un aspect este mai măreţ, mai grandios, cu atât mai paradoxal este el, iar meditaţia şi compasiunea sunt cele mai înalte culmi. De aceea, este firesc ca ele să fie paradoxale.

Paradoxul constă în faptul că omul aflat în meditaţie este răcoros, nu rece; simultan, el este cald, dar nu fierbinte.

Pasiunea este fierbinte, la fel ca o stare febrilă.

Compasiunea este răcoroasă, dar caldă. Ea te primeşte la pieptul ei, este receptivă, gata oricând să se dăruiască, aşteptând chiar acest lucru.

Dacă cel care meditează devine rece, este evident că s-a rătăcit. El îşi reprimă pasiunea. Asta s-a întâmplat cu umanitatea. A devenit rece, căci şi-a reprimat pasiunea.

încă din copilărie, pasiunea voastră este mutilată şi reprimată.
Ori de câte ori eraţi pe punctul de a deveni pasionali, se găsea cineva – mama, tata, profesorul, poliţistul – care să vă admonesteze.
Pasiunea creează suspiciune; de aceea, ea trebuie ţinută sub control: „Nu face asta!“ Aceste cuvinte sunt suficiente pentru a te face să te contractezi, încetul cu încetul, aţi învăţat că pentru a supravieţui, trebuie să îi asculţi pe cei din jurul tău. Este mai sigur aşa.

Ce poate face copilul când se simte plin de energie, gata să chiuie, să danseze, să alerge pretutindeni prin casă, când tatăl său citeşte ziarul?
Tatăl său este un om foarte important – este stăpânul casei.
Ce poate face copilul?
în interiorul lui se află Dumnezeu, gata să danseze, dar tatăl citeşte ziarul, aşa că trebuie să păstreze liniştea. Nu poate dansa, nu poate ţipa, nu poate alerga prin casă.

De aceea, el îşi va reprima energia. Va încerca să şi-o controleze, să o răcească. Autocontrolul a devenit o valoare supremă în societatea în care trăim. După părerea mea, el nu are nici un fel de valoare.

Un om controlat este un om mort.
Autocontrolul nu este tot una cu disciplina. Aceasta este cu totul altceva.
Ea se naşte din luciditate; controlul se naşte din teamă.
Cei din jur sunt mai puternici decât tine, te pot pedepsi, te pot distruge. Ei au puterea de a controla, de a corupe, de a reprima.
De aceea, copilul trebuie să înveţe să devină un diplomat.

Când energia sa sexuală începe să înflorească, copilul se trezeşte în dificultate. întreaga societate pare să se opună sexului. Toţi spun că această energie trebuie ţinută sub control. Copilul simte cum se revarsă din el, dar ştie că trebuie să şi-o reprime.

Ce se întâmplă la şcoală?
De fapt, şcolile nu sunt atât instrumente pentru răspândirea cunoaşterii, cât instrumente de represiune.
Copiii sunt obligaţi să stea cuminţi în bancă timp de 6-7 ore, să îşi controleze dorinţa de a alerga, de a dansa, de a ţipa.
Atunci când eşti nevoit să stai nemişcat timp de 6-7 ore într-o atmosferă ca de închisoare, energia moare treptat. Copiii devin reprimaţi, îngheţaţi.
Energia nu mai curge liber prin ei. Ajung să trăiască la minim, iar noi numim asta autocontrol. Ei nu vor mai trăi niciodată la maxim.

Psihologii moderni au descoperit că omul obişnuit nu trăieşte decât la 10% din capacitatea sa. Respiră în această proporţie, iubeşte în această proporţie, se bucură în această proporţie.
90% din viaţa oamenilor nu este trăită. Aceasta este o mare pierdere! Omul ar trebui să trăiască la 100% din capacitatea sa, căci numai aşa devine posibilă revărsarea.

Aşadar, meditaţia nu înseamnă control, nu înseamnă reprimare.

Dacă nu înţelegeţi acest lucru, veţi deveni foarte controlaţi şi foarte reci. Veţi deveni astfel tot mai indiferenţi, nu mai detaşaţi, mai lipsiţi de iubire – la limita sinuciderii.

Viaţa este trăită la minim în aceste condiţii. Flacăra voastră va deveni doar o licărire. Lampa va scoate mult fum, dar foarte puţină lumină.

Mulţi adepţi aflaţi pe calea meditaţiei – catolici, budişti, jainişti – devin reci, căci este mult mai uşor să practici controlul decât să îţi cultivi luciditatea.
Controlul nu presupune decât cultivarea unor obişnuinţe. Acestea sfârşesc prin a pune stăpânire pe tine, aşa că nu mai ai nimic de făcut.
Totul devine mecanic, iar viaţa ta începe să semene cu cea a unui robot. Te transformi practic într-o statuie de piatră, frumoasă, dar moartă.

în lipsa compasiunii, în fiinţă poate apărea apatia.
Aceasta este absenţa pasiunii. Compasiunea înseamnă o transformare a pasiunii, nu o ucidere a ei.

Dacă priveşti un călugăr creştin, budist sau jainist, nu vezi decât o faţă apatică, lipsită de viaţă, îndobitocită, închisă, temătoare.

Oamenii care se controlează sunt tot timpul nervoşi, căci în adâncul lor se ascunde un vulcan.
Atunci când nu practici controlul, când curgi liber, când eşti viu, nu ai nici un motiv să fii nervos, orice s-ar întâmpla. Nu ai aşteptări, nu aştepţi nu ştiu ce rezultate.
Ce motive ai avea să fii nervos?
Un călugăr creştin, budist sau jainist este întotdeauna nervos.
Dacă îl vizitezi în mănăstirea lui, poate că nu este chiar atât de nervos, dar dacă îl scoţi în lume, vei descoperi că devine chiar foarte nervos, căci tentaţiile sunt mari şi el se teme că nu le va face faţă.

Omul care meditează ajunge într-un punct în care orice tentaţie dispare.
încercaţi să înţelegeţi acest lucru.
Tentaţia nu vine niciodată din afară. Ea nu este altceva decât o dorinţă reprimată, o energie reprimată, mânie reprimată, sex reprimat, lăcomie reprimată – toate acestea creează tentaţiile.
Tentaţia se naşte în interiorul omului; ea nu are nimic de-a face cu planul exterior. Nu se pune problema că vine diavolul şi vă tentează.
Tentaţia este propria voastră minte reprimată care devine diabolică şi doreşte să se răzbune.
Pentru a-ţi controla mintea, trebuie să rămâi rece şi îngheţat, pentru ca energia vieţii să nu poată circula prin corpul tău. La cel mai mic dezgheţ, aceste reprimări vor ieşi la suprafaţă.

Oamenii au învăţat să fie reci, să nu îşi atingă semenii şi să nu se lase atinşi de ei, să îi privească fără să-i vadă. Comunică prin clişee: „Salut! Ce mai faci?“
Nimeni nu doreşte cu adevărat să ştie ce mai face celălalt. Sunt cuvinte rostite doar pentru a evita întâlnirea reală.
Oamenii nu se privesc în ochi, nu se ţin de mână, nu încearcă să îşi simtă reciproc energiile. Se tem, dar reuşesc să supravieţuiască cumva. Sunt reci şi morţi.

Omul care meditează plezneşte de energie. El îşi trăieşte viaţa la maxim. Şi-a construit casa pe culme şi trăieşte acolo.
Corpul său este cald, dar nu febril – este doar căldura vieţii. Nu este fierbinte, ci mai degrabă răcoros, căci nu se lasă purtat de dorinţe.
Este atât de fericit, încât nu mai caută fericirea. Se simte acasă, în largul lui; de aceea, nu simte nevoia să se ducă nicăieri, nu aleargă după nimic şi după nimeni…

Există un dicton în limba latină: “agere sequitur esse” – acţiunea urmează fiinţei; a face vine după a fi.

Este o afirmaţie de o mare frumuseţe.
Nu încerca să-ţi modifici acţiunea; încearcă să îţi descoperi fiinţa, iar acţiunea o va urma.
Acţiunea este întotdeauna pe planul doi; cea care primează este fiinţa.
Acţiunea se referă la ceea ce faci; fiinţa la ceea ce eşti.
Acţiunea se naşte din fiinţă, dar nu reprezintă decât un fragment din aceasta.
Chiar adunate la un loc, acţiunile tot nu vor fi una cu fiinţa; cel mult, cu trecutul acesteia.

Ce se întâmplă însă cu viitorul?
Fiinţa conţine în sine trecutul, prezentul şi viitorul, dar în acelaşi timp le transcende.
Ea conţine inclusiv eternitatea.
Chiar dacă ar putea fi adunate laolaltă, acţiunile nu ar da împreună decât trecutul fiinţei. Acesta este limitat prin natura sa. Viitorul este nelimitat. Ceea ce s-a întâmplat poate fi definit, deci este limitat.
Ceea ce nu s-a întâmplat încă este indefinit, deci infinit. Fiinţa conţine în sine eternitatea; acţiunile nu conţin decât trecutul.

De aceea, este posibil ca un păcătos în această viaţă să devină un sfânt în viaţa viitoare. Nu judecaţi niciodată un om după acţiunile lui, ci după fiinţa sa. Sunt cunoscute cazuri de păcătoşi care au devenit sfinţi şi de sfinţi care au căzut în păcat.
Orice sfânt are un trecut şi orice păcătos are un viitor.

Nu judecaţi niciodată un om după acţiunile sale.
Voi nu puteţi proceda însă altfel, căci nu v-aţi cunoscut niciodată fiinţa.
Cum aţi putea vedea fiinţa altei persoane?
Când vă veţi cunoaşte propria fiinţă, veţi învăţa limbajul acesteia şi veţi şti cum puteţi privi în fiinţa altcuiva. Nu poţi privi în fiinţa unei alte persoane decât în măsura în care poţi privi în propria ta fiinţă.

Deci, doresc să subliniez câteva lucruri înainte de a trece la analiza acestei poveşti atât de frumoase.

în cazul în care constataţi că meditaţia vă transformă într-o fiinţă rece, păziţi-vă!

Dacă simţiţi că deveniţi mai cald, mai fluid, mai plin de iubire – e foarte bine, continuaţi.
Dacă deveniţi însă mai puţin iubitori, dacă nu mai simţiţi compasiunea, ci o stare de apatie, schimbaţi cât mai rapid direcţia.
în caz contrar, vă veţi transforma într-un zid.

Nu vă transformaţi în ziduri. Rămâneţi vii, pulsând de energie, fluizi.

Desigur, nu este uşor. De ce şi-au construit oamenii atâtea ziduri?
Pentru că acestea pot fi definite. Ele le oferă o graniţă, o formă bine definită – ceea ce hinduşii numesc “nam roop”, nume şi formă.
Dacă te topeşti tot, nu mai ai graniţe. Nu mai ştii unde te sfârşeşti tu şi unde încep ceilalţi. Graniţele dintre tine şi ei devin iluzorii, un fel de vis. Şi într-o bună zi, dispar cu desăvârşire.

Exact aşa este realitatea. Ea nu are graniţe.

Unde credeţi că se termină fiinţa dumneavoastră? La nivelul pielii?
Mulţi oameni cred asta: „Noi trăim în interiorul pielii; deci pielea este graniţa noastră exterioară“.
Pielea nu ar putea trăi însă dacă nu ar respira aerul din jur. Ea face un schimb constant de oxigen cu atmosfera înconjurătoare, fără de care nu ar putea trăi. Dacă atmosfera ar dispărea, omul ar muri pe loc, chiar dacă pielea sa ar rămâne intactă. Deci ea nu poate fi graniţa fiinţei.

Bun!
Pământul este înconjurat de o atmosferă cu o lăţime de circa 320.000 de kilometri. Să fie aceasta graniţa?

Nu poate fi, căci fără soare, viaţa nu ar putea exista pe pământ. Dacă soarele s-ar stinge, viaţa pe pământ ar dispărea… Şi acest lucru se va întâmpla cândva.

Oamenii de ştiinţă afirmă că va veni o vreme când soarele se va răci şi se va stinge. Instantaneu, atmosfera pământului nu va mai putea întreţine viaţa.
Tot ce trăieşte pe pământ va muri.

Să fie atunci soarele graniţa fiinţei? Aceiaşi oameni de ştiinţă moderni au descoperit recent că soarele este el însuşi conectat la o sursă centrală de energie. Nu au descoperit-o încă, dar îi bănuiesc existenţa, căci în univers, totul se leagă.

Unde sunt situate atunci graniţele fiinţei noastre?
Atunci când se află pe o creangă, mărul nu este tot una cu tine. Apoi îl mănânci şi devine parte integrantă din tine. De fapt, nu făcea decât să te aştepte, ca să devină una cu tine. Era una cu tine şi înainte, dar la modul potenţial. Era viitorul tău. îţi goleşti apoi intestinele şi scoţi în afara fiinţei foarte multă murdărie. Cu numai câteva secunde înainte aceasta făcea parte integrantă din tine.

Unde se află atunci graniţele fiinţei?
Cu toţii respirăm. Când inspir, aerul intră în mine, dar cu numai câteva secunde înainte poate că făcea parte din fiinţa ta. Poate că este aerul pe care tocmai l-ai expirat. Oricum, cineva tot l-a expirat, căci atmosfera este comună. Inspirăm cu toţii aerul expirat de altcineva. Voi inspiraţi expiraţia mea, eu o inspir pe a voastră.

Exact la fel se petrec lucrurile şi cu viaţa.
Alături de anumite persoane te simţi foarte viu. Te întâlneşti cu ele, sunt pline de energie, şi ceva se întâmplă.
în tine se produce un ecou; devii şi tu plin de energie.

Există alţi oameni… Este suficient să le priveşti faţa palidă ca să îţi vină să leşini! Simpla lor prezenţă este percepută ca o otravă. Parcă ţi-ar turna-o în vine.

La fel, atunci când te întâlneşti cu cineva care te face să te simţi viu, să pulsezi de energie, parcă ţi-ar transmite-o personal.

Cu toţii facem schimb de energie. De aceea, în Orient, satsanga a devenit foarte importantă. Simpla prezenţă a unei persoane cunoscute este suficientă pentru ca schimbul de energie să se producă, indiferent dacă îţi dai sau nu seama de acest lucru. Cândva, sămânţa semănată acum va încolţi.

Noi facem în permanenţă schimb de energie. Nu suntem insule separate.
Un om rece devine la fel ca o insulă. Este mare păcat, căci ar fi putut fi un continent vast, dar a preferat să rămână o insulă. S-a decis să rămână sărac, deşi ar fi putut fi foarte bogat.

Nu vă transformaţi în ziduri.
Nu încercaţi să vă reprimaţi energia, căci atunci chiar veţi deveni un zid. Toţi oamenii reprimaţi poartă măşti. Ei pretind că sunt altcineva.
Un om reprimat poartă în el acelaşi univers ca şi ceilalţi. Este suficientă o ocazie cât de mică, o provocare, pentru ca realitatea să iasă la suprafaţă.

De aceea preferă călugării să se retragă din lume – căci aceasta conţine prea multe provocări, prea multe tentaţii. Le-ar fi prea greu să îşi păstreze controlul în lumea exterioară. De aceea, se retrag în Himalaya, în peşteri, se ascund de lume, astfel încât chiar dacă dorinţele apar, să nu le poată îndeplini.

Nu te poţi transforma însă în acest fel.

Oamenii care devin reci sunt cei care au fost foarte fierbinţi.

Oamenii care fac legământ de castitate sunt cei care erau excesiv de senzuali. Mintea trece cu uşurinţă de la o extremă la alta. Experienţa m-a învăţat că oamenii obsedaţi de mâncare sunt chiar cei care devin mai târziu obsedaţi de post.
Este inevitabil, căci nu poţi rămâne pentru totdeauna în aceeaşi extremă. Dacă faci ceva în exces, la un moment dat te saturi, începi să oboseşti. Singurul lucru care îţi rămâne de făcut este să cazi în extrema opusă.

Oamenii care se călugăresc sunt cei cu înclinaţii lumeşti foarte puternice. Au făcut tot felul de excese, aşa că acum simt nevoia să se retragă din această lume, căzând în extrema opusă.

Cei care renunţă la lume sunt oamenii lacomi.
Această renunţare nu are nimic de-a face cu înţelegerea. Lăcomia rămâne aceeaşi, dar cu semn schimbat.
La început acumulau tot timpul. La un moment dat, şi-au dat seama de inutilitatea efortului lor, aşa că dau cu piciorul la tot ce au acumulat.
La început se temeau să piardă chiar şi un singur ban; acum se tem să păstreze chiar şi un singur ban, dar teama continuă să existe.
La început erau lacomi după bunurile acestei lumi; acum se lăcomesc după cealaltă lume. Lăcomia nu a dispărut însă.
Mai devreme sau mai târziu, asemenea oameni sunt predestinaţi mănăstirii. Ei devin mari celibatari, renunţă la tot, dar natura lor nu se schimbă fundamental.

în afara lucidităţii, a conştiinţei de sine, nimic nu poate transforma fiinţa. De aceea, nu încercaţi să pretindeţi că sunteţi ceea ce nu sunteţi.
Dacă nu sunteţi ceva, nu sunteţi.
încercaţi să înţelegeţi acest lucru şi nu vă puneţi o mască. Nu încercaţi să-i faceţi pe ceilalţi să creadă că sunteţi altceva decât sunteţi, căci singurii care veţi pierde veţi fi chiar voi.

Oamenii care încearcă să se controleze aleg calea cea mai proastă.
Pe de o parte, nu vor reuşi, iar pe de altă parte, se vor răci de tot. Aceasta este singura cale prin care omul reuşeşte să se controleze – îngheţarea oricărei energii, astfel încât aceasta să nu mai circule deloc.

Cei care fac legământ de castitate mănâncă foarte puţin. De fapt, ei îşi înfometează trupul.
Explicaţia este foarte simplă: orice hrană se transformă în energie, deci implicit în energie sexuală, iar ei nu ştiu ce să facă cu aceasta.
De aceea, călugării budişti nu mănâncă decât o singură dată pe zi, şi nici atunci prea mult. Ei mănâncă numai atât cât să satisfacă nevoile minime ale trupului lor, astfel încât să nu rămână nici cel mai mic surplus de energie.
Acest tip de celibat nu este autentic.

Brahmacharya, celibatul, nu se petrece decât atunci când plezneşti de energie, iar această energie se transformă în mod natural în iubire.

Bătrâna doamnă a intrat în magazin şi a cumpărat un spray împotriva moliilor. A doua zi, s-a prezentat şi a mai cumpărat cinci sprayuri. A treia zi, a cumpărat încă 12 sprayuri.
– Probabil aveţi foarte multe molii, i-a spus vânzătoarea.
– Aşa e, i-a răspuns bătrânica. De trei zile dau cu spray împotriva lor, şi de-abia am reuşit să prind una.

Controlul nu vă va ajuta să prindeţi nici măcar o molie!
Nu aceasta este calea.
Vă luptaţi cu tot felul de frunze, crengi, lăstari, le tăiaţi ici şi acolo, dar nu veţi reuşi astfel să distrugeţi copacul dorinţei.
Singura cale este să îi tăiaţi rădăcinile, iar acestea nu pot fi tăiate decât dacă ajungeţi la ele.

La suprafaţă nu apar decât crengile şi frunzele – gelozia, mânia, ura, invidia, pasiunea. Rădăcinile se ascund în adâncuri.
Cu cât săpaţi mai mult după ele, cu atât mai mult ajungeţi să înţelegeţi natura lor. De fapt, dorinţele au o singură rădăcină, iar aceasta este inconştienţa.

Meditaţia înseamnă conştiinţă de sine. Ea taie dorinţa chiar de la rădăcină.
întregul copac dispare apoi de la sine, iar pasiunea se transformă în compasiune.

Am auzit de un călugăr zen care a ajuns la vârsta de 96 de ani.
Era aproape orb, aşa că nu mai putea preda şi nu mai putea face nimic prin mănăstire. De aceea, el s-a decis să părăsească această lume, căci nu mai era de folos nimănui. Pe scurt, s-a decis să nu mai mănânce.

întrebat de ceilalţi călugări de ce refuză să mănânce, el le-a răspuns că nu mai este de folos nimănui şi nu doreşte să fie o povară pentru nimeni.
Aceştia i-au spus:
– Dacă mori acum (era în ianuarie), când este atât de frig, toată lumea va fi îngheţată la înmormântarea ta. De aceea, te rugăm, mănâncă.

Aşa ceva nu se poate întâmpla decât într-o mănăstire zen, căci discipolii îşi iubesc atât de mult maestrul încât nu mai simt nevoia să se formalizeze.
Auzi, să-i spui cuiva: „Dacă mori acum (era în ianuarie), când este atât de frig, toată lumea va fi îngheţată la înmormântarea ta. De aceea, te rugăm, mănâncă“…

Aşadar, omul nostru a reînceput să mănânce, dar când vremea s-a încălzit, a refuzat din nou să mai accepte mâncare. De altfel, la scurt timp a şi murit.

Câtă compasiune! Cel care trăieşte plin de compasiune, moare la fel de plin. El este dispus chiar să îşi aleagă momentul morţii, astfel încât nimeni să nu fie deranjat de moartea sa.

Am auzit de un alt maestru zen care se pregătea să moară. El le-a spus discipolilor:
– Unde îmi sunt pantofii? Aduceţi-mi-i.
– Unde vrei să pleci? l-a întrebat cineva. Doctorul spune că dacă ieşi, o să mori.
– Mă duc la cimitir, a răspuns el.
– De ce?
– Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni. Dacă nu mă duc singur, veţi fi nevoiţi să mă purtaţi pe umeri.
După care s-a dus la cimitir şi a murit acolo.

Cât de uluitoare poate fi această compasiune!
Ce fel de om poate fi acesta, să nu deranjeze pe nimeni nici chiar prin moartea sa?
Mii de oameni îi datorează recunoştinţă, căci au cunoscut iubirea şi lumina prin intermediul lui, dar el nu doreşte să deranjeze pe nimeni. Atât timp cât este util, îşi doreşte să trăiască, pentru ca să ajute.
Dacă nu se mai simte util, preferă să moară decât să rămână o povară pentru alţii.

Să revenim însă la povestea noastră.

A existat cândva în China o femeie bătrână care a ajutat un călugăr timp de peste 20 de ani. l-a construit o colibă şi i-a adus zilnic de mâncare, în timp ce acesta medita.

Acest gen de miracol nu se poate întâmpla decât în Orient. Occidentul nu poate înţelege ce se întâmplă nici chiar astăzi.
Secole la rând, atunci când cineva alegea calea meditaţiei, societatea îl ajuta, hrănindu-l. Era suficient faptul că el medita. Nimeni nu îl considera o povară pentru societate – „De ce să muncim noi pentru el?“
Simplul fapt că medita era suficient pentru ceilalţi, căci orientalii au înţeles de multă vreme că dacă un singur om devine iluminat, energia lui este împărtăşită de toţi ceilalţi.
Dacă un singur om înfloreşte în timpul meditaţiei sale, parfumul său se răspândeşte asupra tuturor, înmiresmând întreaga societate.

Acest câştig este considerat atât de imens, încât un oriental nu îţi va spune niciodată: „Nu mai sta degeaba. Cine crezi că te va hrăni? Cine te va îmbrăca şi cine îţi va oferi adăpost?“
Adepţii rătăcitori se numără cu miile. Numai Buddha a avut 10.000 de sannyasin-i, dar oamenii erau întotdeauna încântaţi să-i hrănească, să le dea haine şi să le ofere adăpost, pentru simplul motiv că meditau.

Unui occidental i-ar fi imposibil să gândească în acest fel. Chiar şi în Orient obiceiul începe să dispară.
în China, mănăstirile au fost închise, saloanele de meditaţie au fost transformate în spitale sau în şcoli. Marii maeştri au dispărut. Ei au fost forţaţi să muncească în fabrici şi uzine. Nimeni nu mai are voie să mediteze, din cauza materialismului devenit doctrină oficială, de parcă materia ar fi unicul lucru care există.

Dacă un singur om dintr-un oraş devine iluminat, întregul oraş beneficiază de pe urma lui.
De aceea, nu este deloc o cheltuială inutilă să îl sprijini. De fapt, cheltuieşti atât de puţin şi primeşti atât de mult în schimb! Pe timpuri, oamenii erau încântaţi să-i ajute pe sannyasin-i.

Aşadar, timp de 20 de ani, femeia noastră l-a ajutat pe călugărul care medita, fără să facă nimic altceva. Unicul lucru pe care îl făcea era să stea în poziţie zazen.
De aceea, femeia i-a construit o colibă şi a avut grijă de el.
într-o zi, văzând că a îmbătrânit foarte tare şi ştiind că nu mai avea mult de trăit, s-a gândit să vadă dacă floarea meditaţiei a înflorit în interiorul călugărului, dacă acesta chiar medita, sau doar stătea pur şi simplu. 20 de ani ar trebui să fie suficienţi. Femeia nu mai avea răbdare, aşa că s-a decis să verifice dacă omul chiar medita, sau doar se prefăcea.
într-o zi, femeia s-a gândit să vadă ce progrese a făcut călugărul în tot acest timp…

Probabil, femeia era foarte înţeleaptă, căci testul la care l-a supus pe călugăr a fost plin de înţelepciune.

Singurul test posibil pentru a verifica progresul pe calea meditaţiei este iubirea, compasiunea.

Nu existau decât următoarele posibilităţi:
– unu – dacă timp de 20 de ani nu se mai atinsese de vreo femeie frumoasă, exista posibilitatea să fie tentat, să cadă victimă tentaţiei, să uite total de meditaţie şi să facă dragoste cu această fată.

– doi: o altă posibilitate consta în a rămâne rece, în a-şi păstra autocontrolul şi a nu-i arăta nici un fel de compasiune acestei fete.
Tot ce avea de făcut era să se retragă în lumea sa, plin de duritate, astfel încât să nu poată fi tentat.

– Cea de-a treia posibilitate ar fi fost aceea ca meditaţia să fi dat rezultatele scontate, ca omul nostru să fie plin de iubire, de compasiune, de înţelegere, încercând să o ajute pe fată.

Dacă prima posibilitate se adeverea, întreaga meditaţie s-ar fi dovedit o simplă pierdere de timp.

Dacă cea de-a doua posibilitate s-ar fi adeverit, omul ar fi dovedit că este într-adevăr un călugăr, dar nu unul iluminat. Meditaţia sa nu era altceva decât o obişnuinţă, nu o practică vie.

Probabil aţi auzit de Pavlov, celebrul savant rus, expert în ştiinţa comportamentului.
Acesta obişnuia să spună că nu există nici un fel de conştiinţă în om sau în animale, că totul este doar un mecanism mental.
îţi poţi antrena mintea într-un anumit sens, iar când aceasta începe să funcţioneze în direcţia dorită, totul devine o chestiune de condiţionare. Mintea ajunge să funcţioneze ca un reflex condiţionat. Dacă pui mâncare în faţa câinelui, acesta vine imediat, dând din coadă. El începe să saliveze. Pavlov a făcut o experienţă. Ori de câte ori îi dădea de mâncare câinelui, suna dintr- un clopoţel. Treptat, câinele a început să asocieze sunetul clopoţelului cu mâncarea.
într-o zi, el a sunat din clopoţel, fără să-i pună de mâncare. Ca de obicei, câinele a venit alergând, dând din coadă şi salivând.

Pare absurd. Nici un câine nu reacţionează aşa la sunetul unui clopoţel. Clopoţelul nu este tot una cu hrana. Dar mintea câinelui a fost deja condiţionată de această asociere.
Pavlov afirmă că omul poate fi influenţat în acelaşi fel.

De pildă, pedepsindu-te atunci când simţi un impuls sexual.
Dacă atunci când simţi un impuls sexual ţii un post de şapte zile, te autoflagelezi, stai în frig toată noaptea etc., corpul învaţă repede trucul. Ori de câte ori apare impulsul, el îl reprimă automat, de teamă să nu fie din nou pedepsit. Răsplata şi pedeapsa – aceasta este metoda de condiţionare perfectă a minţii, potrivit lui Pavlov.

Probabil asta făcea călugărul nostru. Foarte mulţi călugări procedează aşa.

Aproape 99% dintre ei îşi condiţionează trupurile şi minţile.

Conştiinţa nu poate fi trezită însă în acest fel. Ea nu reprezintă o nouă obişnuinţă.
Conştiinţa înseamnă să trăieşti lucid, să nu fii limitat de obişnuinţe, să nu te laşi posedat de un mecanism – să te ridici deasupra mecanismelor.
A apelat la o fată fermecătoare şi i-a spus:
– Du-te şi îmbrăţişează-l, apoi întreabă-l brusc: „Şi acum, ce facem?”

Brusc este secretul acestui test. Dacă îi laşi suficient timp, mintea începe să lucreze în maniera condiţionată în care s-a antrenat.
De aceea, nu trebuie să-i dai deloc timp: du-te la miezul nopţii, când meditează. Intră în colibă – trăia, probabil, undeva, în afara oraşului, de unul singur – şi începe brusc să-l mângâi, să-l îmbrăţişezi, să-l săruţi. Apoi întreabă-l imediat: „Şi acum, ce facem?“
priveşte-i apoi reacţia, ce se întâmplă cu el, ce spune, dacă se înroşeşte, ce îi indică privirea, cum reacţionează şi în ce fel îţi răspunde.

Fata a făcut ce i s-a spus. S-a dus la călugăr, a început să-l mângâie şi să-l îmbrăţişeze, după care l-a întrebat ce intenţii are în privinţa poveştii lor de dragoste.
– Copacul bătrân creşte iarna pe o stâncă rece, i-a răspuns călugărul într-o manieră poetică. El nu are parte de căldură.

Omul şi-a condiţionat perfect mintea. 20 de ani sunt suficienţi pentru a condiţiona orice minte.
Nici chiar atacul subit al fetei nu l-a putut scoate din această condiţionare.
Călugărul şi-a păstrat controlul. Probabil că avea un autocontrol uriaş. Şi-a păstrat răceala. Nici un muşchi nu i-a tresărit pe faţă când i-a spus fetei: „Copacul bătrân creşte iama pe o stâncă rece“. Nu numai că şi-a păstrat sângele rece, dar şi-a permis chiar să folosească cuvinte poetice, într-o situaţie cât se poate de provocatoare, de periculoasă, de seducătoare. Probabil condiţionarea minţii sale devenise foarte profundă.
– Copacul bătrân creşte iama pe o stâncă rece, i-a răspuns călugărul într-o manieră poetică. El nu are parte de căldură.
Asta e tot ce i-a spus fetei.
Fata s-a întors şi i-a povestit bătrânei ce i-a răspuns călugărul.
– Şi când te gândeşti că i-am dat de mâncare timp de 20 de ani! a exclamat bătrâna, furioasă.

Pentru ea, era evident că meditaţia călugărului nu dăduse roade. Omul a devenit rece şi mort, la fel ca un cadavru. Nu a atins iluminarea unui buddha.
Nu a dat dovadă de nici un respect pentru nevoile tale…

Un om plin de compasiune se gândeşte întotdeauna la ceilalţi, la nevoile lor. Călugărul nostru a rămas însă centrat în sine, rece şi indiferent. I-a spus doar câteva cuvinte legate de sine: „Copacul bătrân creşte iama pe o stâncă rece, i-a răspuns călugărul într-o manieră poetică. El nu are parte de căldură“.

Nu a rostit nici un singur cuvânt despre femeie. Nici măcar nu a întrebat-o: „De ce ai venit la mine? De ce anume ai nevoie? De ce m-ai ales pe mine dintre atâţia oameni?“
Ar fi trebuit să o poftească să stea şi să-i povestească, să îşi descarce inima. O femeie capabilă de un asemenea gest trebuie să fie foarte disperată. Nimeni nu vine în miez de noapte la un călugăr care trăieşte ca un sihastru de 20 de ani. De ce a venit la el? Dar el nu i-a acordat nici o atenţie.

Iubirea se gândeşte întotdeauna la celălalt.
Egoul nu se gândeşte decât la el însuşi. Iubirea ţine întotdeauna cont de părerea celuilalt; egoul nu ţine cont de nimeni şi de nimic. El nu are decât un singur limbaj: propriile sale nevoi. Egoul se foloseşte întotdeauna de cei din jur. Iubirea este gata să se lase oricând folosită, să slujească.

Nu a dat dovadă de nici un respect pentru nevoile tale, nu ţi-a explicat nivelul pe care te afli.

Atunci când te duci la un om plin de compasiune, el te priveşte în ochi.
Mai mult, priveşte adânc în inima ta, încercând să afle care este problema care te preocupă, de ce te afli în această situaţie, de ce faci ceea ce faci.
El uită de sine, focalizându-se exclusiv asupra celui care a venit la el, asupra problemelor sale, a nevoilor sale, a anxietăţii sale. încearcă apoi să-l ajute. Dacă poate face ceva pentru el, face.

Putea să nu răspundă pasiunii tale, dacă nu dorea…
Acest lucru este corect. Un om plin de compasiune nu trebuie să răspundă neapărat pasional. El nu rămâne rece, dar este răcoros.
îţi dăruieşte din căldura lui odihnitoare, dar nu îţi transmite o stare febrilă. Nici nu ar putea, căci starea lui nu este niciodată febrilă.

Cred că ştiţi care este diferenţa dintre un corp cald şi unul care arde din cauza febrei. Primul este sănătos, celălalt este bolnav.
Atunci când devin pasionali, oamenii încep să ardă; capătă o dispoziţie febrilă.
Aţi studiat vreodată cum reacţionaţi atunci când vă aflaţi într-o dispoziţie pasională?
Deveniţi un fel de maniaci disperaţi, nebuni, sălbatici. Nu mai ştiţi ce faceţi. întregul corp tremură, simţindu-se străbătut de un ciclon fără centru.

Un om înzestrat cu căldură sufletească este pur şi simplu sănătos. Atunci când mama îşi strânge copilul la piept, acesta simte căldura trupului ei şi se bucură; se simte hrănit, întâmpinat cu căldură.
Oricine intră în câmpul de forţă al unui om plin de compasiune se simte la fel ca un copil la pieptul mamei; se hrăneşte cu energia sa.
Mai mult, orice pasiune pare să dispară atât timp cât rămâne în interiorul acestui câmp.
Compasiunea maestrului este atât de puternică, căldura sa este atât de dătătoare de viaţă, iubirea sa se revarsă atât de abundent în jur, încât nu poţi face altfel decât să te linişteşti.

Putea să nu răspundă pasiunii tale, dacă nu dorea, dar cel puţin ar fi trebuit să-ţi arate puţină compasiune.
Şi, fără să mai stea pe gânduri, s-a dus la coliba călugărului şi i-a dat foc.
A fost doar un gest simbolic, arătând că omul a pierdut în zadar cei 20 de ani în care a meditat, sperând să progreseze.

Nu este suficient să te călugăreşti, să devii un călugăr reprimat şi rece. Orice stare de răceală indică o reprimare puternică.

De aceea vă tot spun: atunci când te adânceşti în meditaţie, compasiunea şi iubirea apar automat, de la sine.
Ele urmează meditaţia la fel ca o umbră.

De aceea, nu trebuie decât să vă alegeţi calea.

Puteţi urma calea iubirii, a devoţiunii, a dansului, să vă dizolvaţi în iubirea voastră de Dumnezeu. Aceasta este calea dizolvării de sine; nu trebuie să deveniţi mai lucizi.
Dimpotrivă, trebuie să vă îmbătaţi de iubire, să vă comportaţi la fel ca un beţiv. Nu veţi fi dependent de alcool, ci de Dumnezeu, dar comportamentul pare la fel de smintit.

Sau, puteţi alege calea meditaţiei.
Aici, nu vi se cere să vă dizolvaţi în nimic. Dimpotrivă, trebuie să deveniţi din ce în ce mai cristalizaţi, mai integraţi, mai lucizi.

Dacă veţi urma calea iubirii, veţi constata că într-o bună zi, subit, meditaţia a înflorit în voi, sub forma a mii de lotuşi albi.
Nu i-aţi cultivat voi, nu i-aţi îngrijit, şi totuşi ei au răsărit şi au înflorit. Când iubirea şi devoţiunea ajung la apogeu, meditaţia înfloreşte.

La fel se petrec lucrurile şi pe calea meditaţiei. Puteţi uita cu totul de iubire sau devoţiune. Nu trebuie decât să staţi liniştiţi, să deveniţi mai lucizi, să vă bucuraţi de fiinţa voastră – asta-i tot. Să fiţi voi înşivă.
învăţaţi să fiţi singuri – asta-i tot. Reţineţi însă: cel care ştie să fie singur nu este niciodată un singuratic.

Numai cei care nu ştiu să fie singuri ajung singuratici.

Pe calea meditaţiei, adeptul nu îşi doreşte nimic mai presus decât solitudinea.

Fiţi solitari, atât de solitari încât nici măcar umbra unei alte persoane să nu vă tulbure conştiinţa.

Pe calea iubirii, adeptul se dizolvă atât de puternic încât nu mai există; numai celălalt (Dumnezeu) mai există pentru el. El nu rămâne decât umbra iubitului său divin.
Pe calea iubirii, adeptul dispare şi nu rămâne decât Dumnezeu.

Pe calea meditaţiei, Dumnezeu dispare şi nu mai rămâne decât adeptul. Rezultatul final este însă întotdeauna acelaşi. Se produce astfel marea sinteză.

Nu încercaţi niciodată să amestecaţi aceste două căi atunci când vă aflaţi la început de drum. Ele se întâlnesc oricum în final, pe culme, în templu.

Se spune că unul din discipolii lui Rabbi Moshe era foarte sărac.
El s-a plâns rabinului că sărăcia lucie în care trăieşte reprezintă un obstacol în calea rugăciunii sale.
– In aceste vremuri, i-a răspuns Rabbi Moshe, devoţiunea supremă, mai mare chiar decât rugăciunea, constă în acceptarea lumii exact aşa cum este.

Dacă acceptă lumea exact aşa cum este, adeptul aflat pe calea meditaţiei sau pe calea iubirii primeşte ajutorul dorit.

Oamenii de rând nu acceptă niciodată lumea aşa cum este; ei încearcă întotdeauna să o schimbe.
încearcă întotdeauna să facă altceva, să repare lucrurile, să modifice ordinea existentă.

Omul cu adevărat religios acceptă lumea exterioară aşa cum este. El nu se lasă tulburat de ea.
întregul său efort este direcţionat către interior. Adeptul aflat pe calea iubirii se dizolvă în iubirea sa, cel aflat pe calea meditaţiei se focalizează asupra meditaţiei, dar amândoi îşi direcţionează eforturile către interior.
Lumea religiei este o lume interioară. Iar „în interior“ înseamnă în cazul de faţă transcendenţă.

în limba latină, cuvântul păcat are două semnificaţii: una este „ratarea ţintei“. Cealaltă este încă şi mai frumoasă: „în afară“. Păcatul înseamnă să fii „în afară“, în afara fiinţei, virtutea înseamnă să fii în interiorul ei.

La scurt timp după moartea lui Rabbi Moshe, Rabbi Mendel din Kotyk l-a întrebat pe unul din discipolii acestuia:
– Ce ţi s-a părut cel mai grozav la maestrul tău?
Discipolul s-a gândit puţin, apoi i-a răspuns:
– Exact ce făcea în momentul respectiv.
Momentul prezent este cel mai important lucru. ”

Acesta a fost un fragment din OSHO – “IUBIRE, LIBERTATE SI SOLITUDINE – O nouă viziune asupra relaţiei de cuplu”

• ← CE SUNT EMOŢIILE?
• Cu cât pătrund mai adânc în meditaţie şi cu cât mă descopăr mai mult, cu atât mai greu îmi este să menţin o relaţie de cuplu. Este ceva normal, sau greşesc undeva? →