REPRIMARE ŞI CONTROL
“
Animalele nu duc niciodată războaie. Evident, ele se luptă uneori, dar acestea sunt bătălii individuale, nu războaie colective, în care ciorile din est se luptă cu cele din vest, sau în care câiniidin India se bat cu cei din Pakistan. Nu, câinii nu sunt atât de proşti, aşa cum nu sunt nici ciorile.
Da, animalele se luptă uneori între ele, şi acest lucru nu este neapărat ceva rău. Dacă spaţiul lor de influenţă este violat, dacă teritoriul le este încălcat, ele se luptă, dar lupta lor este una individuală, nu un război mondial.
Cum au procedat în schimb oamenii? Ei şi-au reprimat reciproc emoţiile, nepermiţându-le semenilor lor să fie din când în când mânioşi – lucru cât se poate de natural.
Rezultatul final a fost că toată lumea îşi acumulează mânia, reprimând-o. Când se adună prea multă otravă, aceasta explodează, iar oamenii pleacă la război.
La fiecare zece ani este necesar un război. Şi cine credeţi că sunt cei responsabili pentru această stare de lucruri? Aceştia sunt aşa-zişii voştri sfinţi şi moralişti, făcătorii de bine, oamenii care nu v-au permis niciodată să fiţi naturali.
Ce este reprimarea?
Reprimarea înseamnă să trăieşti o viaţă pentru care nu ai nici o chemare, să faci lucruri pe care nu doreşti să le faci, să fii altfel decât eşti. Reprimarea este o cale sigură către autodistrugere, este o sinucidere lentă, dar absolut sigură, este o modalitate de a ne otrăvi viaţa.
Exprimarea înseamnă viaţă, reprimarea înseamnă sinucidere. De ce se reprimă atât de mult omul, până când devine bolnav? Deoarece societatea îl învaţă să se autocontroleze, nu să se transforme, iar calea transformării este complet diferită. Mai întâi de toate, ea nu are nimic de-a face cu controlul. Ea este chiar opusul acestuia.
Prin reprimare, mintea se divizează. Partea pe care o acceptaţi devine conştientă, iar cea pe care nu o acceptaţi (sau pe care o negaţi) devine inconştientă. Această diviziune nu este naturală. Ea se petrece numai din cauza reprimării. Voi aruncaţi în subconştient toate gunoaiele pe care le respinge societatea, dar reţineţi: cu cât aruncaţi mai multe lucruri aici, cu atât mai plenar devin acestea parte integrantă din voi. Ele vă pătrund în mâini, în oase, în sânge, în bătăile inimii.
La ora actuală, psihologii afirmă că aproape 80% din boli sunt cauzate de emoţiile reprimate.
Marea majoritate a atacurilor de cord sunt manifestări ale mâniei reprimate în inimă, ale urii care a otrăvit inima.
Aşadar, regula este următoarea: controlul reprimă, iar transformarea exprimă.
Nu trebuie însă să vă exprimaţi în faţa celorlalţi, căci „ceilalţi“ sunt irelevanţi.
Data viitoare când vă veţi simţi enervaţi, alergaţi de zece ori în jurul casei, apoi aşezaţi-vă sub un copac şi constataţi ce s-a întâmplat cu mânia. Aceasta a dispărut, dar fără a fi reprimată, fără a fi controlată, fără a fi descărcată asupra altor persoane.
Dacă vă descărcaţi mânia asupra altor persoane, creaţi un lanţ de evenimente, căci şi ceilalţi sunt la fel de necopţi ca şi voi, la fel de inconştienţi. Ei se vor descărca la rândul lor asupra voastră, căci şi-au reprimat la fel de multă mânie. Se creează astfel un lanţ de evenimente: voi vă descărcaţi asupra lor, ei se descarcă asupra voastră, şi astfel deveniţi duşmani.
Nu vă mai descărcaţi mânia asupra altora. Este ca şi cum aţi vomita: nimeni nu se duce să vomite pe altcineva. Mânia are nevoie de o clismă. Vă puteţi duce în baie să vomitaţi! în acest fel, vă veţi curăţa organismul.
Cine îşi suprimă voma se simte îngrozitor; cine se eliberează prin vomă se simte din nou bine, sănătos, neîmpovărat. Aţi mâncat ceva toxic şi organismul a respins mâncarea. Nu are nici un rost să vă forţaţi stomacul să accepte ceea ce nu doreşte.
Mânia este un proces similar, dar la nivel mental. Aţi ingerat ceva toxic, iar psihicul dumneavoastră doreşte să îl elimine, dar nu aveţi nici un motiv să aruncaţi acest deşeu asupra unei alte persoane. Din cauza acestui risc, societatea îi învaţă pe oameni să se controleze.
Spontaneitatea înseamnă să nu acţionezi în conformitate cu un plan prestabilit. Practic, nu eraţi pregătit să faceţi ceva. Acţiunea s-a născut de la sine, ca un fel de răspuns.
Este important să înţelegeţi aceste lucruri. Mai întâi de toate, există o deosebire între reacţie şi răspuns.
Reacţia este dominată de cealaltă persoană. V-a insultat, sunteţi mânios, după care reacţionaţi în virtutea mâniei dumneavoastră. Asta înseamnă reacţie. Nu puteţi vorbi de independenţă; oricine vă poate influenţa într-o direcţie sau alta. Vă simţiţi imediat afectat; oricine vă poate şantaja emoţional. Reacţia este o formă de şantaj emoţional. înainte nu aţi fost mânios. Altcineva v-a insultat, iar insulta lui v-a generat o stare de mânie. Apoi, aceasta conduce la acţiune.
Răspunsul se naşte din libertatea individuală. El nu depinde de altcineva. O altă persoană vă poate insulta, dar dumneavoastră nu vă simţiţi mânios. Dimpotrivă, vă puteţi gândi cu detaşare: oare de ce vă insultă? Poate că are dreptate. în acest caz, ar trebui să-i fiţi recunoscător, în nici un caz să vă înfuriaţi. Poate că nu are dreptate. în acest caz, ce rost are să vă încărcaţi inima cu povara mâniei?
Emoţiile nu vă vor ajuta niciodată să deveniţi o personalitate plenară, integrată. Ele nu vă vor foija un suflet de oţel. Veţi rămâne doar o bucată de lemn moale, dusă de valuri încolo şi încoace, fără să ştiţi niciodată unde sau de ce.
Emoţiile îl orbesc pe om exact la fel ca şi alcoolul.
Uneori, ele poartă nume frumoase, precum iubire, sau dimpotrivă, nume urâte, precum mânie, dar este cert că din când în când trebuie să vă mâniaţi pe cineva. Acest lucru vă linişteşte.
în India, puteţi vedea uneori câini care se acuplează pe stradă, în timp ce oamenii aruncă în ei cu pietre.
Sărmanele creaturi nu fac rău nimănui. Ele îndeplinesc acelaşi ritual biologic ca şi voi, dar nu se ascund prin case. Şi o mulţime întreagă se repede să arunce cu pietre în ei, să-i ia la bătaie – ce comportament ciudat!
Oamenii simt nevoia să se înfurie din când în când, la fel cum simt nevoia să se iubească uneori, sau câteodată să urască.
Trăiţi, dansaţi, mâncaţi, dormiţi, dar faceţi toate aceste lucruri cât mai plenar cu putinţă. Şi nu uitaţi: ori de câte ori vă surprindeţi că aveţi o problemă, alungaţi-o imediat. Atunci când pătrunzi adânc în problemă, ai nevoie de o soluţie. Chiar dacă descoperi o soluţie, din ea se vor naşte alte o mie de probleme. Dacă ratezi primul pas (eliminarea problemei), eşti prins în capcană.
Ori de câte ori simţiţi că vă afundaţi într-o problemă, deveniţi conştienţi, alergaţi, săriţi, dansaţi, dar nu continuaţi să vă scufundaţi în ea. Faceţi imediat altceva, astfel încât energia care a creat problema să devină fluidă, să se dezgheţe, să se topească, reintegrându-se astfel în cosmos.
Oamenii care nu se înfurie niciodată şi care îşi controlează în permanenţă emoţiile sunt foarte periculoşi. Feriţi-vă de ei, căci vă pot ucide.
Dacă soţul dumneavoastră nu se înfurie niciodată, faceţi o plângere la poliţie. Soţul care se înfurie din când în când este un om normal; nu trebuie să vă temeţi de el.
Cel care nu se înfurie niciodată va exploda însă la un moment dat şi vă va pune perna în cap. Va acţiona atunci ca şi cum ar fi posedat. Asta este ceea ce au povestit marii criminali, dintotdeauna. „Am comis crima, dar eram posedat“.
Cine i-a posedat? Propriul lor subconştient, inconştientul reprimat care a explodat.
Sensibilitatea creşte odată cu luciditatea. Controlul înăbuşă sensibilitatea, care moare. Acest lucru face parte din mecanismul controlului: numai cei morţi şi insensibili nu vor fi afectaţi de nimic. Corpul lor se transformă într-o citadelă, într-o fortăreaţă care îi poate apăra de orice, inclusiv de propriile lor emoţii.
Aceşti oameni nu mai pot fi afectaţi de nimic, nici de iubire, nici de ură, dar controlul lor este plătit cu un preţ foarte mare, absolut inutil. El devine scopul suprem în viaţă: cum să te controlezi.
Rezultatul este moartea!
Tot acest efort de a te controla în permanenţă îţi răpeşte energia, aşa că nu îţi mai rămâne decât moartea. Viaţa însăşi devine un proces amorţit, lipsit de suflu.
O duci mai departe, dar nu ştii de ce.
Cea care ne învaţă să controlăm şi să condamnăm este societatea, căci procesul începe în copilărie, iar copiii nu pot controla decât ceea ce condamnă.
Mintea poate juca jocul liniştii, al lipsei de gânduri, de emoţii, dar acesta nu este un proces spiritual, ci doar o reprimare. Gândurile şi emoţiile nu dispar, sunt cât se poate de vii, gata oricând să iasă la suprafaţă şi să lovească.
Aşa-zisele religii şi toţi sfinţii lor au căzut deseori în capcana acestui gen de liniştire a minţii. Dacă te aşezi în tăcere şi încerci să îţi controlezi gândurile, să îţi reprimi emoţiile, treptat, acest proces devine o obişnuinţă.
Aceasta este cea mai mare amăgire posibilă, căci totul rămâne de fapt la fel, nimic nu se schimbă pe fond, deşi aparent v-aţi transformat.”
Acesta a fost un fragment din OSHO – “EMOŢIILE – Cum ne putem elibera de mânie, gelozie şi teamă”