CALITĂŢILE COPIILOR – SPIRITUL JOCULUI; INTELIGENŢA; INOCENŢA

Experienţele din copilărie îi urmăresc întreaga viaţă pe oamenii inteligenţi.
Ei doresc să trăiască din nou aceeaşi inocenţă, aceeaşi stare de minunare, aceeaşi frumuseţe. Totul se reduce acum la un ecou îndepărtat, la un vis aproape ireal.
Si totuşi, toate religiile au apărut ca urmare a acestor experienţe, a minunării, a adevărului trăit ca atare, a frumuseţii, a vieţii privite ca un dans minunat. Atunci când ascultă ciripitul păsărelelor, atunci când priveşte uluit culorile curcubeului, atunci când miroase încântat parfumul florilor, copilul retrăieşte în fiinţa sa o amintire profundă, aceea a paradisului pierdut.

Nu este deloc o coincidenţă faptul că toate religiile lumii prezintă – într-o formă metaforică sau alta – ideea că omul a trăit cândva într-un paradis, din care, dintr-un motiv sau altul, a fost expulzat.
Parabolele diferă în funcţie de o religie sau alta, dar adevărul exprimat de ele este unul singur: toate aceste parabole sunt o cale poetică de a exprima faptul că orice om se naşte în paradis, după care îl pierde.
Cei mai reduşi, cei mai puţin inteligenţi dintre oameni, uită cu desăvârşire de el.

în schimb, oamenii inteligenţi, sensibili, creativi, sunt bântuiţi în permanenţă de amintirea paradisului în care au trăit cândva şi din care nu a mai rămas decât o amintire vagă, aproape neverosimilă. Aceşti oameni încep să caute paradisul pierdut.

Regăsirea paradisului este tot una cu regăsirea stării de copil. Evident, corpul fizic nu va mai fi acela al unui copil, dar conştiinţa poate să redevină la fel de pură ca şi aceea a unui copil. Acesta este marele secret al oricărei căi mistice: regăsirea stării de copil, redescoperirea inocenţei, nepoluată de nici un fel de cunoaştere, lipsa oricăror cunoştinţe, păstrând în acelaşi timp conştiinţa realităţii înconjurătoare, starea de minunare în faţa misterului profund care ne înconjoară, şi pe care nimic nu-1 poate demistifica.

SPIRITUL JOCULUI

Majoritatea oamenilor nu le permit copiilor lor să danseze, să cânte, să strige şi să sară liberi. Din motive atât de penibile – să nu spargă ceva, să nu-şi murdărească hainele – pentru toate aceste lucruri mărunte, o mare calitate spirituală, spiritul jocului, este complet distrusă.

Atunci când este ascultător, copilul este lăudat de părinţi, de profesori, de toată lumea; în schimb, atunci când este jucăuş, copilul este condamnat.
Chiar dacă dorinţa de a se juca este complet inocentă, el este condamnat, căci părinţii simt în ea pericolul potenţial al revoltei.
Ei se tem că dacă progeniturile lor vor creşte într-o deplină libertate de a se juca, ei vor deveni nişte rebeli, nu vor mai putea fi aduşi cu uşurinţă la starea de sclavie, nu vor mai putea fi transformaţi în nişte roboţi, nu vor mai putea fi înregimentaţi în armate, gata să lupte şi să ucidă, gata să se autodistrugă.

Copilul rebel va creşte şi va deveni un tânăr rebel.
Acesta nu va mai putea fi forţat să se căsătorească cu cine vrei tu, să-şi ia slujba pe care i-o doreşti tu, să îţi împlinească toate dorinţele şi aspiraţiile tale neîmplinite.
El va merge pe propria sa cale, îşi va urmări propriile sale dorinţe, nu idealurile altora.
Din toate aceste motive, spiritul jocului este sufocat de timpuriu în copii, rădăcinile sale sunt smulse încă de la început, pentru a nu deveni prea puternice. Părinţii nu îi permit copilului să îşi manifeste propria natură, şi astfel, încetul cu încetul, copilul din interior moare.
Acest copil mort din interiorul fiinţei ucide treptat simţul umorului; oamenii nu mai ştiu să râdă din toată inima, nu mai ştiu să se joace, nu mai ştiu să se bucure de lucrurile mici ale vieţii. Ei devin atât de serioşi încât în loc să se dilate, viaţa lor se contractă.

în orice moment, viaţa ar trebui să fie o creativitate neîntreruptă.
Nu contează ceea ce creaţi – pot să fie simple castele de nisip pe malul mării – important este ca ceea ce faceţi să se nască din spiritul vostru de joacă, din bucuria interioară pe care v-o provoacă jocul vostru.

INTELIGENŢA

Inteligenţa nu este ceva dobândit, ci înnăscut, intrinsec vieţii înseşi.
Nu numai copiii sunt inteligenţi, ci şi animalele au propria lor inteligenţă; chiar şi plantele sunt inteligente în felul lor propriu.
Evident, vorbim de tipuri diferite de inteligenţă, căci nevoile fiecăruia diferă de ale celorlalţi, dar ştiinţa a stabilit astăzi că orice formă de viaţă este inteligentă. Viaţa nu poate fi lipsită de inteligenţă; a fi viu şi a fi inteligent înseamnă unul şi acelaşi lucru.

Singur omul se află într-o dilemă, căci el nu este numai inteligent, el este şi conştient de inteligenţa lui. Acest aspect este unic, este privilegiul omului, datoria lui, gloria lui, dar şi agonia lui.
Omul este conştient de faptul că este inteligent; această formă de conştiinţă aduce cu sine tot felul de probleme. Prima şi cea mai mare dintre ele este faptul că dă naştere egoului.

Egoul nu există nicăieri în natură, cu excepţia omului.
El începe să crească pe măsură ce copilul creşte.
Părinţii, şcoala, colegiul, universitatea, toate aceste instituţii contribuie la întărirea egoului, din simplul motiv că timp de secole omul a fost nevoit să lupte pentru supravieţuire, iar această idee a devenit treptat o fixaţie, o condiţionare subconştientă profund înrădăcinată, potrivit căreia numai un ego puternic poate supravieţui în lupta pentru existenţă.
Viaţa s-a transformat astfel într-o simplă luptă pentru supravieţuire. Până acum, oamenii de ştiinţă nu au făcut altceva decât să întărească această fixaţie, creând teoria supravieţuirii celor mai puternici. De aceea, orice om îşi ajută copiii să capete un ego din ce în ce mai puternic, şi astfel apar problemele.

Pe măsură ce devine tot mai puternic, egoul începe să înconjoare inteligenţa ca un strat izolator şi întunecat.
Inteligenţa este lumină, egoul este întuneric. Inteligenţa este extrem de fragilă, egoul este foarte dur.
Inteligenţa este ca o floare, egoul ca o piatră.
Şi toată lumea – toţi aceşti aşa-zişi cunoscători ai vieţii – afirmă că pentru a trăi, este necesar să te împietreşti, să devii invulnerabil, la fel ca o stâncă. Este necesar să te transformi într-o citadelă, într-o cetate închisă, pentru ca nimeni să nu te mai poată ataca din exterior. Este necesar să devii impenetrabil.

Şi astfel, omul devine închis. Inteligenţa lui moare, căci pentru a trăi, pentru a putea creşte, pentru a putea curge, pentru a putea înflori, ea are nevoie de un cer deschis, de vânt, de aer, de soare. Ca să rămână vie, ea are nevoie de
o curgere constantă; dacă devine stagnantă, ea se transformă treptat într-un fenomen mort.

Noi nu le permitem copiilor noştri să rămână inteligenţi.
Mai întâi de toate, ne temem că dacă îşi păstrează inteligenţa, ei vor fi vulnerabili, fragili, deschişi. Dacă îşi vor păstra inteligenţa, ei vor putea constata cu multă uşurinţă falsitatea societăţii în care trăiesc, a statului, a bisericii, a sistemului educaţional.
Ei se vor revolta împotriva acestei falsităţi. Individualitatea lor va deveni puternică şi nu vor putea fi îngenuncheaţi cu uşurinţă.
Vor putea fi zdrobiţi, dar nu reduşi la sclavie. Se vor lăsa mai degrabă distruşi decât siliţi să accepte compromisuri.

Dintr-o anumită perspectivă, inteligenţa este extrem de fragilă, la fel ca o floare; dintr-o altă perspectivă, ea are propria ei forţă.
Dar această forţă este subtilă, nu este grosieră. Puterea ei este puterea revoltei, a atitudinii care nu acceptă compromisurile. Omul inteligent nu mai este dispus să-şi vândă sufletul.

Priviţi copiii mici şi veţi putea constata singuri cât de inteligenţi sunt. Evident, ei nu dispun de cunoştinţe; dacă nu vă interesează decât cunoştinţele, nu îi veţi considera inteligenţi.
Dacă le puneţi întrebări ale căror răspunsuri depind de cunoştinţele acumulate anterior, ei nu vă vor părea inteligenţi. Dacă le veţi pune însă întrebări reale, care nu au nimic de-a face cu informaţia, care necesită un răspuns imediat, vă veţi da seama imediat cât de inteligenţi sunt.
Egoul vostru nu va accepta cu uşurinţă acest lucru, dar dacă veţi putea trece peste el, veţi realiza multe lucruri: acest lucru vă va ajuta pe dumneavoastră şi îi va ajuta pe copii, căci dacă puteţi să le contemplaţi inteligenţa, veţi putea învăţa foarte multe lucruri de la ei.

Deşi societatea distruge inteligenţa nativă, ea nu o poate anihila în întregime; tot ce poate face ea este să o acopere cu un strat gros de informaţii.

Aici intervine meditaţia.
Principala ei funcţie constă în a vă conduce tot mai adânc înlăuntrul fiinţei voastre, în a vă ajuta să săpaţi tot mai adânc, până când veţi ajunge la apa vie a propriei voastre inteligenţe, la izvorul acesteia.
Numai atunci când veţi redescoperi copilul din voi veţi putea înţelege cu adevărat ce vreau să spun atunci când afirm că toţi copiii sunt inteligenţi.

Câteva glume:
Mama îl pregătea pe Pedro să meargă la o petrecere. După ce i-a pieptănat părul şi după ce i-a îndreptat gulerul de la cămaşă, ea i-a spus:
– Du-te, fiule. Simte-te bine… şi ai grijă cum te porţi!
La care Pedro i-a răspuns:
– Mamă, decide-te înainte să plec. Care din două?

înţelegeţi? Mama i-a spus: „Simte-te bine… şi ai grijă cum te porţi!“
Este imposibil să le faci pe amândouă. Răspunsul copilului are o mare valoare.
El spune: „Decide- te înainte să plec. Care din două? Dacă îmi dai voie să mă distrez, atunci nu am cum să mă port frumos. Dacă vrei să mă port frumos, atunci nu am cum să mă distrez!“
Copiii văd atât de limpede aceste contradicţii. Mamele sunt cele care nu reuşesc să le înţeleagă întotdeauna.

* * *
Un trecător l-a întrebat pe un băieţel:
– Fiule, poţi să-mi spui cât e ceasul?
– Desigur, i-a răspuns copilul. Dar de ce vrei să ştii? Ora se schimbă tot timpul!

* * *
în faţa unei şcoli a fost aşezat un nou semn indicator, pe care scria: „Conduceţi cu atenţie, ca să nu loviţi elevii!“
A doua zi a apărut un alt semn indicator, pe care scria (cu un scris copilăresc): „Aşteptaţi să apară profesorul!“

* * *
Micuţul Pierino vine acasă de la şcoală cu un zâmbet mare pe faţă:
– Ei bine, dragul meu, pari foarte fericit. îţi place la şcoală, nu?
– Vorbeşti prostii, mamă, îi răspunde copilul. Să nu confundăm mersul la şcoală cu întorsul de la şcoală!

* * *
îndreptându-se către şcoală, cu paşi mici, copilul se roagă: „Dragă Doamne, te rog, nu mă lăsa să întârzii la şcoală. Te rog, Doamne, ajută-mă să ajung la timp la şcoală…“.
în acest moment, el alunecă pe o coajă de banană şi avansează rapid câţiva metri. Privind supărat în sus, el spune:
– Bine, bine, am înţeles. Nu-i nevoie să mă împingi!

* * *
Tânăra învăţătoare scrie pe tablă: „Nu m-am distrat toată vara“. Ea se întoarce apoi către copii şi îi întreabă:
– Ce este greşit în această propoziţie şi ce anume trebuie să corectez?
Micuţul Emie ţipă din spatele clasei:
– Găseşte-ţi un iubit!

* * *
Un băieţel dă un test la psiholog.
– Ce vrei să te faci când vei fi mare? îl întreabă psihologul.
– Vreau să mă fac doctor, sau pictor, sau să spăl geamuri, îi răspunde băiatul.
încurcat, psihologul îl întreabă:
– Păi, nu mi se pare prea clar. Nu te-ai hotărât încă?
– Ce nu ţi se pare clar? Vreau să văd femei goale!

* * *
Tatăl le spunea copiilor poveşti în sufragerie, după cină.
– Străbunicul meu a luptat în războiul împotriva Rozelor, unchiul meu a luptat în războiul împotriva Keiser-ului, bunicul meu a luptat în războiul Spaniei împotriva Republicanilor, iar tatăl meu a luptat în cel de-al doilea război mondial împotriva nemţilor.
La care, fiul cel mic spune:
– La naiba, ce se întâmplă în familia asta? De ce nu e nimeni consecvent?

INOCENTA

Când sunt mici, copiii sunt inocenţi, dar nu este o inocenţă dobândită, ci naturală.
Ei sunt ignoranţi, dar ignoranţa lor este de preferat aşa-numitei cunoaşteri învăţate, căci cel învăţat nu face altceva decât să-şi acopere ignoranţa prin cuvinte, teorii, ideologii, filosofii, dogme, crezuri.
El încearcă să-şi acopere ignoranţa, dar este suficient să râcâi puţin, iar sub stratul de cuvinte vei găsi bezna ignoranţei.

Copiii se află într-o situaţie mult mai bună decât cei învăţaţi, căci ei văd lucrurile aşa cum sunt. Deşi sunt ignoranţi, ei sunt spontani, iar viziunea lor este corectă şi profundă.

Cuprins de sughiţ, un băieţel a dat fuga la mama lui:
– Mami, tuşesc invers!

* * *
Un băieţel a fost adus la un psihiatru de mama lui, care vorbea încontinuu. Psihiatrul l-a examinat pe micuţ, dar a rămas uimit să constate că acesta abia dacă îl asculta:
– Ai probleme cu auzul? l-a întrebat el.
– Nu, am probleme cu ascultarea.

Vedeţi cât de profund este răspunsul său?
A auzi şi a asculta sunt două lucruri atât de diferite.
Copilul spune: „Nu am probleme cu auzul, dar am obosit să tot ascult. Mama vorbeşte încontinuu, cineva trebuie să o audă, dar nu mai pot s-o ascult. Mi-e imposibil să mai fiu atent!“
Mama cea vorbăreaţă a distrus ceva extrem de valoros în fiinţa copilului său: capacitatea acestuia de a fi atent. El este plictisit de vorbe.

învăţătorul clasei a doua i-a scos pe copii la tablă, ca să rezolve probleme de aritmetică. Unul dintre micuţi i-a spus:
– Eu nu găsii o cretă.
– Nu te-ai exprimat corect, i-a răspuns învăţătorul. Felul corect de a ne exprima este: „Eu nu am găsit o cretă, tu nu ai găsit o cretă, el nu a găsit o cretă, noi nu am găsit o cretă, ei nu au găsit o cretă“. Acum înţelegi?
– Nu, i-a răspuns micuţul, cine a luat toate cretele?

* * *
Când fata preotului, aflată la vârsta adolescenţei, a sosit acasă de la petrecere, ceasul arăta trei dimineaţa. Preotul şi soţia lui au aşteptat-o pe fată toată seara, aşa că atunci când aceasta a ajuns acasă, preotul i-a spus pe un ton sever:
– Bună dimineaţa, copil al diavolului!
– Bună dimineaţa, tată, i-a răspuns respectuoasă fata.

* * *
învăţătoarea încearcă să-i înveţe pe elevi scăderea.
– Ei bine, Hugh, dacă tatăl tău câştigă 180 de dolari pe săptămână, din care i se scad 6 dolari pentru asigurarea de viaţă, 10,8 dolari pentru asigurările medicale şi 24 de dolari pentru alte impozite, după care îi dă mamei tale jumătate din cât a câştigat, cât ar avea aceasta?
– Ar avea un şoc! i-a răspuns copilul.

* * *
Prânzul a luat sfârşit. Tatăl şi fiul său în vârstă de nouă ani stăteau în sufragerie şi se uitau la televizor. Mama şi fiica ei erau în bucătărie, spălând vasele. Din bucătărie, s-a auzit un zgomot puternic. Tatăl şi fiul, şocaţi, au aşteptat un moment, dar nu s-a mai auzit nimic.
– Mama a spart vasul, a spus copilul.
– De unde ştii? l-a întrebat tatăl.
– Păi, văd că nu mai spune nimeni nimic.

* * *
Din bucătărie se aude un zgomot de sticlă spartă sau de porţelan spart.
– Willy, strigă mama din sufragerie, ce naiba faci în bucătărie?
– Nu mai fac nimic, i-a răspuns Willy. Am făcut deja ce-a fost de făcut.

* * *
Un agent de vânzări care operase în zona New England a fost transferat în California.
Timp de câteva săptămâni, mutarea a fost principalul subiect de conversaţie în casă.
în noaptea de dinaintea marii mutări, fetiţa în vârstă de cinci ani a familiei şi-a făcut, ca de obicei, rugăciunea: „Şi acum Doamne, trebuie să-ţi spun adio pentru totdeauna, căci mâine ne mutăm în California!“

Acesta a fost un fragment din OSHO – “CARTEA DESPRE COPII”
Il voi atasa ca si comentariu si sub fotografia copertii din albumul “My Osho Books”:

• ← Osho, cum ai reuşit să-ţi păstrezi luciditatea când erai copil, fără să fii intimidat de adulţii din jurul tău? De unde ai avut atâta curaj?
• ALTE TIPURI DE TEAMA. Din CE ESTE ALCĂTUITĂ TEAMA? →